Poate mi se pare mie, dar am senzaţia că societatea devine pe zi ce trece tot mai tristă şi mai neagră, doar pe alocuri lumina sfâşie timid negura.
Îmi plac culorile şi lumina. Printre ele nu au loc interdicţiile adulţilor puse în calea noatenilor ce trebuie transformaţi în ridaţii acri şi răi care şi-au pierduit de mult orizontul tuturor posibilităţilor, odată cu distrugerea frumuseţii şi luminii din ei.
Am observat doar eu tendinţele de alungare a culorilor? Dacă vrei să cumperi un telefon colorat, nu prea mai există opţiuni, deşi cu numai 2-3 ani în urmă magazinele de telefonie mobilă erau înţesate cu modele de diferite culori. Acum oferetele te umplu de tristeţe, căci abundă modelele negre ori gri. Parcă am fi înr-un permanent doliu. Aceeaşi situaţie se repetă în magazinele de încălţăminte, unde negrul şi albul tronează asemenea negrului şi griului din magazinele de telefonie mobilă.
Mi-e dor de culori şi de pastelul din inima mea, invadată acum de obsedantul negru!
Recent, o femeie bătrână de pe scara blocului meu s-a suicidat prin spânzurare, în apartamentul unde locuia cu fiica şi ginerele, la rândul lor ajunşi bine aproape de vârsta a treia. Nu intru în detalii. Nu am vrut să le aflu. E copleşitor, căci greutatea atmosferei nu permitea nici măcar tăierea ei cu un cuţit. Densă, pâcla negrului tinde să curpindă totul. La o zi distanţă, m-am ciocnit de ăla mic de la apartamentul din faţă, care ducea două lumânări mari, albe, de cununie. Venea cu albul eliberator, ce promitea tăierea pâclei negrului morţii. Foarte bine! Am răsuflat parcă mai uşurată: să mai fie şi o bucurie, căci ajunge atâta agitaţie şi zbucium!
Iar seara am ieşit la aer, planificând o vizită la Grădina Publică... Unde am întâlnit mai mult negru decât alb...
La cârciuma la care am găsit locuri, căci majoritatea erau ocupate cu petreceri private (cică nu au gălăţenii bani!)... trei dobitoci s-au încăierat. Am sunat imediat la 112 iar forţele de ordine au venit mintenaş (adică 6 minute pe ceas, cred eu că e bine, dat fiind că tanti care prelua apelurile nu prea ştia să localizeze cârciuma, deşi aceasta e celebră chiar şi pentru gălăţenii de tranzit, nu doar pentru cei înrădăcinaţi de măcar o generaţie). La auzul sticlelor sparte însoţite de gălăgia smardoiaşilor beţi, circa un sfert de terasă a plecat lăsând mâncarea pe masă, fără să mai achite vreo notă de plată. Aiţilopiştii au venit în număr destul de mare, poate şi pentru că eu spusei la telefon a cui sunt şi pe unde chinui colile de ziar, aşa că fuseră oamenii prompţi! După ce s-au calmat spiritele şi indivizii turbulenţi au acoperit pierderile cârciumii, indivizii au rămas la locul cu pricina, au mai primit de clocoteală - fiindcă meritau nu-i aşa? – apoi s-au aşternut pe conversaţie, pe la fiecare masă din cele trei sferturi ale terasei rămase libere. Nu comentez faptul că din toată cârciuma cu pricina am fost singura persoană care a chemat forţele de ordine iar bărbaţii beau aparent liniştiţi. De ce scriu eu toate astea acum, dând şi posibilitatea infractorilor să mă identifice? Fiindcă infracţionalitatea a crescut alarmant, de când neajunsurile şi discreditarea poliţiei a atins cote alarmante. Iar cu doar doi ani în urmă te puteai plimba nestingherit prin Grădina Publică, la lumina blândă a felinarelor şi a lunii. În plus, ador veselia, căci înalţă sufletul spre posibil. Dar, la o adică, pot pune mâna şi pe un par, nu doar pe telefon, tastatură şi carioci de pictat faţa!
