În curând am putem fi primii: primii care să avem neşansa de a fi trataţi de medici cu răspundere limitată. Adică cinci copii de-ai lui Tata care au picat examenul de rezidenţiat, dar care, având pile suficiente, devin medici la Judeţeanul nostru.
Uite, cred că asta e o idee de promovare turistică a judeţului şi a oraşului nostru. De la oraş cotat printre cele cinci mari oraşe ale ţării - şi ca număr de populaţie, dar şi ca forţă economică - am ajuns printre cele mai sărace. Aşa că am putea promova turismul pentru cei pasioanţi de senzaţii tari trăite în mediul medical. Spotul de promovare ar putea suna în genul: „Visezi să fii pacientul unui medic care a picat examenul de rezidenţiat? Nimic mai simplu – te internezi la Spitalul Clinic de Urgenţă Galaţi. Desigur, gestul vecin cu suicidul te priveşte direct şi personal, aşa că ţi-l asumi integral!”. Dacă nu eşti amator de senzaţii tari, ci eşti ros de suferinţele bolii, te mai încumeţi la atare sporturi extreme? Probabil că, în acest caz, nu prea îţi mai arde de senzaţii tari, ci ţi-ai dori însănătoşirea. Dacă boala ta e seroasă, nu îţi permiţi să alegi spitalul gălăţean, ci ar trebui să mergi într-un spital care nu fugăreşte elitele pentru a le înlocui cu unii care nu au luat rezidenţiatul. Dar dacă pur şi simplu nu poţi alege? Soarta! E clar că te numeri printre cei cărora ursitoarele nervoase le-au înzestrat darul ghinionului în formă pură.
Partea proastă a ideii mele cu turismul medical de senzaţii tari este că mastodontul medical nu e un muzeu, ci spital.
Scenariul de mai sus nu e tocmai o glumă, căci poate deveni realitate în viitorul apropiat. S-ar fi putut materializa chiar foarte rapid, dacă în şedinţa ordinară a Consiliului Judeţului ar fi fost adoptată propunerea de modificare a organigramei spitalului. Chebac a fost cel care a cerut scoaterea de pe ordinea de zi a punctului cu pricina. Dar cei cinci mici piloşi care visau să poarte halatul alb bat acum din picioruşe în faţa părinţilor, pentru a-şi vedea visul cu ochii. Erau incluşi în organigrama modificată a spitalului. Mă întreb de ce nu i-o fi lovit pe ăştia micii pasiunea pentru o altă profesie, oricare alta? În multe profesii rebuturile inerente nu contează atât de mult, aşa cum contează în branşa medicilor. La înfiinţarea Facultăţii de NEMEDICINÃ, în pripă şi încălcând legea, m-a amuzat tupeul „părinţilor”. Însă anii au trecut, iar acum, această închipuită instituţie de învăţământ puieşte pseudo-medici. Nu contează nici faptul că unii nu s-au obosit să treacă examenul de rezidenţiat, pentru că, fiind piloşi, ştiau că vor primi un job.
Medicii cu răspundere limitată ar fi plătiţi din fondul de rezervă al spitalului, căci casele de sănătate nu le plătesc salariile. Fondul de rezervă oricum nu ajunge, iar pacienţii cumpără toate consumabilele necesare. Contează faptul că acest spital, care se confruntă cu un deficit de 66 de medici specialişti, preferă în locul specialiştilor nişte necalificaţi. Conform viziunii conducerii spitalului, puţinii medici specialişti rămaşi, care aleargă acum în zeci de mii de direcţii, ar trebui să ţină şi trena piloşilor care au vrut morţiş să se joace de-a doctoru’. Aceiaşi medici va trebui să plesnească mânuţele piloşilor dacă ei ar tinde să facă o trăsnaie. Însă cei care vor plăti cu adevărat damblaua unora de a se juca de-a doctoru’ vor fi pacienţii ghinionişti.
