Recent, micii întreprinzători gălăţeni îşi făceau public un top al celor mai profitabile firme din oraş şi judeţ în anul care a trecut. Şi nu erau puţine societăţile care obţinuseră profit în ciuda crizei care pare să nu se mai sfârşească. Un lucru bun ar spune lumea, un semn că încet-încet situaţia economică revine la normal. Şi dacă ne luăm după criteriile care au fost folosite pentru întocmirea acelui top, ar însemna că în Galaţi lucrurile merg destul de bine, sunt destule firmele care nu au datorii la stat şi au reuşit să scoată şi un profit frumuşel, aşa că, teoretic, numărul şomerilor provenit din mediul de afaceri privat nu ar trebui să mai crească în chip exploziv. Numai că...
Ei bine, cum şi Galaţiul tot în mioritica Românie se află, dedesubturile faimosului top mai arată şi multe alte „amănunte”, de genul firmelor care au scos un profit cât malu' deşi nu au niciun angajat (asta da, performanţă!) ori societăţilor care au reuşit să aibă în acelaşi timp şi un profit consistent, dar şi întârzieri în plata salariilor angajaţilor. O dovadă că se poate, dar în stil românesc.
Acum, dacă principalul criteriu ca o firmă să fie declarată profitabilă e ca aceasta să-şi fi plătit dările către stat, indiferent de cum se comportă, salarial vorbind, cu angajaţii, înseamnă că ceva nu e totuşi în regulă în respectiva clasificare. Cum, iarăşi, nu prea pare în regulă ca o firmă fără angajaţi să fie printre fruntaşele la profitul scos (din ce oare?...).
Şi-atunci, mai ne mirăm de ce lucrurile merg la noi ca la nimeni, că în România asta amărâtă economia de piaţă înseamnă mai degrabă economie ca-n junglă, unde fiecare se descurcă după propria lege, că statul ştie toate acestea dar închide ochii pentru că nu-i pasă de soarta salariaţilor de la „privat”, fiind prea ocupat să-şi apere cireada de nepoţi, cuscri, cumnaţi şi alte rubedenii pripăşite prin fotoliile agenţiilor-căpuşă, că „luminiţa de la capătul tunelului” e mai îndepărtată de generaţia actuală decât Alpha Centauri de Soare, ori că toţi ne lamentăm că nu întrezărim ieşire din acest marasm, dar nici nu facem nimic pentru a distruge acest spirit de „lege a junglei” care caracterizează toate structurile societăţii româneşti de după '90.
Aşa că, până una-alta, rămânem sclavii unor indivizi al căror intelect nu vede mai departe de propriile buzunare, ai unor politicieni care confundă vistieria ţării cu seifurile din viloaiele care le-au răsărit în cele câteva mandate inutile, sclavii propriei noastre indolenţe manifestate la multele alegeri la care am votat (sau nu) degeaba. Pentru că, vorba lui Stalin, „nu contează cine votează, contează cine numără voturile”. Aşa şi cu topurile astea - nu contează ce face cu adevărat o firmă, ci cum o văd ceilalţi.
Ei bine, cum şi Galaţiul tot în mioritica Românie se află, dedesubturile faimosului top mai arată şi multe alte „amănunte”, de genul firmelor care au scos un profit cât malu' deşi nu au niciun angajat (asta da, performanţă!) ori societăţilor care au reuşit să aibă în acelaşi timp şi un profit consistent, dar şi întârzieri în plata salariilor angajaţilor. O dovadă că se poate, dar în stil românesc.
Acum, dacă principalul criteriu ca o firmă să fie declarată profitabilă e ca aceasta să-şi fi plătit dările către stat, indiferent de cum se comportă, salarial vorbind, cu angajaţii, înseamnă că ceva nu e totuşi în regulă în respectiva clasificare. Cum, iarăşi, nu prea pare în regulă ca o firmă fără angajaţi să fie printre fruntaşele la profitul scos (din ce oare?...).
Şi-atunci, mai ne mirăm de ce lucrurile merg la noi ca la nimeni, că în România asta amărâtă economia de piaţă înseamnă mai degrabă economie ca-n junglă, unde fiecare se descurcă după propria lege, că statul ştie toate acestea dar închide ochii pentru că nu-i pasă de soarta salariaţilor de la „privat”, fiind prea ocupat să-şi apere cireada de nepoţi, cuscri, cumnaţi şi alte rubedenii pripăşite prin fotoliile agenţiilor-căpuşă, că „luminiţa de la capătul tunelului” e mai îndepărtată de generaţia actuală decât Alpha Centauri de Soare, ori că toţi ne lamentăm că nu întrezărim ieşire din acest marasm, dar nici nu facem nimic pentru a distruge acest spirit de „lege a junglei” care caracterizează toate structurile societăţii româneşti de după '90.
Aşa că, până una-alta, rămânem sclavii unor indivizi al căror intelect nu vede mai departe de propriile buzunare, ai unor politicieni care confundă vistieria ţării cu seifurile din viloaiele care le-au răsărit în cele câteva mandate inutile, sclavii propriei noastre indolenţe manifestate la multele alegeri la care am votat (sau nu) degeaba. Pentru că, vorba lui Stalin, „nu contează cine votează, contează cine numără voturile”. Aşa şi cu topurile astea - nu contează ce face cu adevărat o firmă, ci cum o văd ceilalţi.
