S-a amânat decizia Curţii Constituţionale în privinţa Legii pensiilor, deci tot nu ştiu cum stăm. Dar asta nu este o problemă, pentru că opinia mea rămâne aceeaşi indiferent de ce vor decide judecătorii. De ce? Pentru că această nenorocită de lege spune că eu voi ieşi la pensie la 65 de ani. Poate să rămână aşa sau poate fi schimbată... acum sau peste câţiva ani, că în 20 de ani (cât mai e până în 2030) se vor mai perinda mulţi prin Parlament şi Guvern.
Bun, acum să fac nişte calcule... Am acum 43 de ani şi 22 de ani de muncă, din care 10 cu muncă fizică brută, grea, pentru care voi beneficia de grupa a doua doar în parte. Alţi 12 ani am lucrat în presă. Muncă intelectuală, cu stres cât cuprinde. Fără grupă, însă. Până la 65 de ani mai trebuie să muncesc încă 22 de ani! Deci încă pe atât! Fizic sau intelectual, nu contează... Un lucru e clar: pentru a da în următorii 22 de ani randamentul pe care l-am dat în cei 22 de ani care au trecut, efortul depus va fi unul considerabil. E cazul meu şi al multor altora. Numai că puţini vor fi cei care vor rezista acestor eforturi.
Puţini vor fi cei care vor ajunge să mai ia o pensie dacă vor fi obligaţi să muncească pentru ea aproximativ 45 de ani. La stat salariile sunt de mizerie. Calitatea vieţii suferă şi, deci, sănătatea se şubrezeşte. Scapă cine poate! La privat se munceşte în draci. Patronul nu e la fel de îngăduitor precum statul. Dacă bugetarii au salarii mici, au în schimb o muncă mai puţin solicitantă. La patron, în schimb, nu-ţi permiţi să pleci în timpul programului să-ţi faci piaţa şi nu stai la cafele şi bârfă la birou. Munceşti, nu te încurci, iar când nu mai dai randament... altul la rând, că timpul costă.
Ce mai vorbim noi de pensie, când speranţa de viaţă scade văzând cu ochii? Oricât ai vrea să ai grijă de tine, de sănătatea ta, societatea îţi dă în cap zi de zi, de parcă ţi-ar spune „Du-te, măi, fă loc la altul, că de acum ai început să consumi mai mult decât produci!”. Suntem nişte canibali, care ne devorăm între noi, în lipsa altui meniu. Cel mai slab e sacrificat iar ceilalţi îşi duc zilele cu stresul că ar putea urma la rând. Voi mai apuca eu pensie? Mama mea a murit la 64 de ani iar eu ar trebui să iau prima pensie la 65 de ani. Curată inepţie! Nu se ţine cont de faptul că femeile sunt active 24 de ore pe zi atunci când au copii mici, că după orele de program, oriunde ar munci, merg acasă şi devin imediat spălătorese, călcătorese, bucătărese, bone, soţii grijulii, fiice îngrijorate, mame drăgăstoase... Iar pentru asta nu vor primi un leu în plus la pensie, ci doar un loc în inima celor pentru care s-au sacrificat. Aşa că... să nu ne mai gândim la punctul de pensie sau la vârsta de pensionare, noi, cei care mai avem de înfruntat încă cinci mandate legislative. Nu ne mai trebuie un stres în plus.
Bun, acum să fac nişte calcule... Am acum 43 de ani şi 22 de ani de muncă, din care 10 cu muncă fizică brută, grea, pentru care voi beneficia de grupa a doua doar în parte. Alţi 12 ani am lucrat în presă. Muncă intelectuală, cu stres cât cuprinde. Fără grupă, însă. Până la 65 de ani mai trebuie să muncesc încă 22 de ani! Deci încă pe atât! Fizic sau intelectual, nu contează... Un lucru e clar: pentru a da în următorii 22 de ani randamentul pe care l-am dat în cei 22 de ani care au trecut, efortul depus va fi unul considerabil. E cazul meu şi al multor altora. Numai că puţini vor fi cei care vor rezista acestor eforturi.
Puţini vor fi cei care vor ajunge să mai ia o pensie dacă vor fi obligaţi să muncească pentru ea aproximativ 45 de ani. La stat salariile sunt de mizerie. Calitatea vieţii suferă şi, deci, sănătatea se şubrezeşte. Scapă cine poate! La privat se munceşte în draci. Patronul nu e la fel de îngăduitor precum statul. Dacă bugetarii au salarii mici, au în schimb o muncă mai puţin solicitantă. La patron, în schimb, nu-ţi permiţi să pleci în timpul programului să-ţi faci piaţa şi nu stai la cafele şi bârfă la birou. Munceşti, nu te încurci, iar când nu mai dai randament... altul la rând, că timpul costă.
Ce mai vorbim noi de pensie, când speranţa de viaţă scade văzând cu ochii? Oricât ai vrea să ai grijă de tine, de sănătatea ta, societatea îţi dă în cap zi de zi, de parcă ţi-ar spune „Du-te, măi, fă loc la altul, că de acum ai început să consumi mai mult decât produci!”. Suntem nişte canibali, care ne devorăm între noi, în lipsa altui meniu. Cel mai slab e sacrificat iar ceilalţi îşi duc zilele cu stresul că ar putea urma la rând. Voi mai apuca eu pensie? Mama mea a murit la 64 de ani iar eu ar trebui să iau prima pensie la 65 de ani. Curată inepţie! Nu se ţine cont de faptul că femeile sunt active 24 de ore pe zi atunci când au copii mici, că după orele de program, oriunde ar munci, merg acasă şi devin imediat spălătorese, călcătorese, bucătărese, bone, soţii grijulii, fiice îngrijorate, mame drăgăstoase... Iar pentru asta nu vor primi un leu în plus la pensie, ci doar un loc în inima celor pentru care s-au sacrificat. Aşa că... să nu ne mai gândim la punctul de pensie sau la vârsta de pensionare, noi, cei care mai avem de înfruntat încă cinci mandate legislative. Nu ne mai trebuie un stres în plus.
