Strict, dar strict pentru a proteja jurnaliştii, un distins parlamentar liberal, numitul Ghişe, părintele iniţiativei cu „o ştire bună/una rea”, s-a gândit că nu ar fi rău ca jurnaliştii să aibă şi ei o legea a lor, ca să nu mai zburde chiar aşa, neidentificaţi şi neînregistraţi. Printre altele, în legea jurnalistului, distinsul liberal care s-ar zice că are şi ceva rădăcini securiste (dar câţi nu au?), a inventat dumnealui o serie de amenzi drastice chiar şi pentru greşeli banale şi clar fără intenţie, cere şi un consult psihologic anual, un sediu de cabinet al jurnalistul, arhivă etc, plus un organism central care să judece şi să dea de pământ cu respectivul utilizator de condei /tastatură. E logic ca o astfel de breaslă să aibă o lege, dar cred că normal ar fi ca această lege să fie făcută de cei care efectiv practică această meserie, nu de asociaţii care nu mai există sau de oameni care în mod cert depăşesc normele deontologice ale meseriei, şi asta e evident şi din ce spun, şi din cum le evoluează averea. Că sunt jurnalişti care fac clar partizanat unui curent politic/economic, e clar, aşa cum e şi faptul că şi în restul lumii orice organ media are o orientarea economică/politică recunoscută şi evidentă din conţinutul editorial. Până la urmă, fiecare om de presă şi fiecare ziar, televiziune etc este responsabil pentru ce spune/difuzează şi, din câte ştiu, derapajele jurnalistice se pot pedepsi clar în instanţă. Iar cei care mint cu neruşinare, mai devreme sau mai târziu vor fi pedepsiţi de proprii cititori/privitori/ascultători, pe care nu au cum să-i mintă permanent că afară e zi când toţi vor vedea că e noapte. În ceea ce priveşte controlul psihologic anual pe care, după Ghişe, trebuie să îl facă jurnaliştii, nu s-ar putea şi ca parlamentarii, în special distinsul apărător al presei, recte Ghişe, să facă măcar unul la şase luni? Nu de alta, dar obsesia dumnealui pentru a găsi modalitatea de a pune încă o botniţă presei durează de prea multă vreme ca să nu fie catalogată drept o periculoasă obsesie. Pe de altă parte, nu ştiu dacă un parlamentar cu putere de a face legi nu poate face mult mai mult rău ca un jurnalist care nu are la îndemână decât vorbele. Şi apoi, jurnaliştii nu sunt în majoritatea lor plătiţi de stat dar parlamentarii sunt; de aceea cred că sănătatea celor din Parlament, în special cea mintală, ar trebui verificată şi ea măcar la fel de des ca cea a jurnaliştilor, după cum ţine morţiş Ghişe.
