Cred că e tare greu să fii în pielea preşedintelui Băsescu în zilele astea, mai că-mi vine să-l compătimesc. De ce n-o fac, de ce n-o face nimeni la ora actulă în România (exceptând acoliţii) cred că are o explicaţie pe cât de simplă, pe atât de adevărată: nu mai eşti dorit de popor, domnule preşedinte. Dacă până şi poliţiştilor le-a ajuns cuţitul la os de-au ajuns să dea cu casheta de pământ, dacă jandarmii puşi să-şi supravegheze colegii poliţişti la marşul lor de vinerea trecută au pactizat tacit cu aceştia, neîmpiedicându-i să ajungă la Cotroceni, cred că instituţia prezidenţială a intrat într-un mare impas. Ca pentru a-mi da dreptate, domnul preşedinte a apărut duminică cu acea declaraţie de presă care nu cred că a păcălit pe nimeni: aceeaşi tehnică de aburire, de ocolire a crudului adevăr, că aşa nu se mai poate, că pe undeva s-a greşit şi se greşeşte în continuare, invariabila explicaţie a măsurilor de austeritate, aceea că Guvernul nu are are bani şi nici nu mai are de unde să mai scoată. Şi, după ce a condamnat acţiunea de protest a celor din Ministerul de Interne, explicând de ce a renunţat la serviciile acestora, a pasat motanul în curtea lui Boc, cerând Guvernului să-i disciplineze pe rebeli. Păi ce-ar mai putea face acum domnul Boc, după ce a renunţat şi el la serviciile poliţiei, imitându-şi ca de obicei şeful, după ce a amendat liderii sindicali cu 1.000 sau 10.000 de lei? Să-i dea afară din serviciu pe cei 6.000 de poliţişti? Cam greu! De fapt, am înţeles cu toţii cam de unde venea marea supărare a preşedintelui: venea din faptul că a înţeles deodată că, la o adică, în caz de mari proteste ale celorlalte categorii sociale (chestii deja anunţate), nu ar mai avea în mână aparatul opresiv şi că omul de rând s-ar putea să strige ”Poliţia e cu noi!” şi să-i bată în uşa biroului prezidenţial. Ei, aşa-i că se cam adună norii negri deasupra Cotrocenilor? Oricum, mai e până atunci, deocamdată mulţi dintre români n-au încă niciun chef de proteste, mulţi se duc mai degrabă la un concert de doi lei, la un festival al sarmalelor sau la devorarea sandwich-ului uriaş intrat în cartea recordurilor. La ei e încă senin.
