M-aşez niţeluş pe marginea drumului şi-mi înnod confortabil picioarele. Privesc spre haosul ameţitor din jur. În nebunia asta generalizată zâmbesc în propria-mi pace, a martorului desprins din malaxorul dezastrului, ce vede întregul joc al sorţii, conştient că ceea ce este dat să fie, va fi! Muşc din castravetele românesc. Nu mi-e teamă că voi crăpa otrăvită de leguma crescută în ţârâna patriei mele.
Frumoasa noastră ţară pare să fie veşnic ţinta unui animal nebun care confundă România cu propria minge pe care o muşcă, de care trage cu colţii, o arată în faţa altor dihănii şi se laudă cu ea, o izbeşte de primul zid, se repede din nou cu colţii în încercarea demenţială de a o sfâşia, ori alte porniri primare ce îi vin pe chelia dilie.
Tot mai multe decizii întrec în aberanţă predecesoarele. Parcă cei de la putere ar fi veşnic drogaţi, loviţi la cap, căci ticluiesc decizii pe care nu putem concepe că au fost luate de oameni pentru oameni, ci de dracii lui Scaraoţchi pornit să termine rasa umană. Parlament unicameral, constituţie pe care unul şi-o asumă ca fiind a lui, căci norodul trebuie să fie suficient de tâmp încât să o voteze la referendum, tot mai puţini poliţişti în paralel cu sporirea infracţionalităţii de rang înalt...
Berlusconi, fugit în frumoasa noastră ţară tocmai în ziua chemării sale în faţa justiţiei, nu îşi putea ascunde fascinaţia admirativă – Cum Dracu’, măi dragă prietene Boc, ai reuşit să îi prosteşti pe toţi ăştia în aşa hal să accepte jugul?
Recent lucram cu sârg la o oareşce ştiruţă, iar cineva jubila la urechea mea, împroşcând cu noroi poliţiştii. I-a tot înjurat omul cât i-a înjurat, a ţopăit de fericire că cei în uniforme vor avea salarii mai mici, şi vor fi tot mai puţini. Insul gâlgăia satisfăcut afurisenii pentru poliţişti. La un moment dat elucubraţiile răutăciaose mi-au învins ştiruţa şi i-am recomandat să stea el cu pistolul infractorilor la tâmplă, pe banii respectivi, în locul celor pe care îi afurisea. Pe o asemenea reacţie au mizat cei care au creat discordia în România. Pe fondul mentalităţii „să moară şi capra vecinului”, întreaga naţie a fost scuipată în faţă, sărăcită, lăsată fără asistenţă medicală, etc. Fiecare categorie profesională ar trebui să ajungă acasă în ziua de salariu cu sufiecienţi bani pentru a putea duce un trai decent. Toţi am suferit reduceri ale veniturilor. Mediul privat a fost primul care a resimţit „criza” economică românească – un cumul de efecte de la nivel internaţional dublate de lăcomia patronilor români. Indivizii au invocat imediat criza economică, iar angajaţii lor au lucrat luni de zile supraîncărcaţi şi fără să fie plătiţi. Cui ar fi trebuit să se plângă aceşti oameni?! Cine i-ar fi apărat? Instituţiile statului, nu-i aşa?
Oamenii puterii stau cu drujba în mână, iar pădurea copacilor la care au purces să taie este constituită din poporul român. Iar „poporul” hăhăie bucuros la nefericirea aproapelui său, negândind că îi vine rândul.
