România, ţara tututor posibilităţilor. Parcă aţi mai auzit asta, de foarte multe ori, în cei douăzeci şi ceva de ani care s-au scurs de la „revoluţie”. Nu aş vrea să o mai repet şi eu, ci pur şi simplu să atrag atenţia asupra a ceea ce înseamnă aceste „posibilităţi” pentru fauna socială care tinde să devină predominantă în ţărişoara asta bogată, dar tare prost condusă. Păi, să începem cu începutul: lipsa de moralitate a parveniţilor zilei, care şi-au dat seama extrem de repede că dacă tot nu îi întreabă nimeni de sănătate, se pot apuca să facă bani prin orice mijloace, oricât de cinice sau de necinstite ar fi acestea. Apoi, ar mai fi o trăsătură endemică pentru spiritul conaţionalilor noştri: balcanica şpagă. Adică tu îmi dai, eu îţi dau, fiecare dă altuia şi toate sunt ok. Şpagă trebuie să dai pentru a obţine o hârtiuţă de la funcţionarii administraţiei publice, şpagă trebuie să dai pentru a-ţi pune o afacere pe picioare, şpagă trebuie să dai dacă ajungi la un doctor, şpagă dau şi elevii profesorilor, ca să-i treacă clasa chiar dacă nu ştiu că Eminescu a fost, totuşi, un poet, şi român pe deasupra, şpagă trebuie dată şi dacă vrei să îţi obţii un drept care, legal, ţi se cuvine, şpagă dai şi dacă, ferească sfântul, ajungi pe mâna justiţiei şi nu vrei să înfunzi puşcăria nevinovat.
Dar nu despre şpagă vreau să scriu acum. Toată lumea ştie că şpaga e frate (sau soră, nu contează) cu românul. Pe lângă această „emblemă naţională” moştenită de pe vremea fanarioţilor, în vremurile moderne a mai apărut o caracteristică a mediului de afaceri post-revoluţionar: nesimţirea patronilor. Nenumăraţi „boşi” ai „afacerilor de succes” ale anilor 2000 au ajuns la averea pe care o au în primul rând pentru că au fost nesimţiţi. Au „uitat” să-şi plătească obligaţiile la stat, au „uitat” să-şi plătească salariaţii cu lunile, dacă nu chiar cu anii, au „uitat” să declare toate tranzacţiile financiare pe care le-au făcut, într-un cuvânt au uitat că, înainte de a fi rechini ai capitalismului de tarabă românesc, ar trebui să fie şi oameni.
Nu are rost să dau acum exemple, pentru că foarte mulţi dintre noi au simţit pe propria piele, la un moment sau altul al drumului profesional, „grija părintească” a patronilor care se băteau cu pumnu-n piept că pentru ei firma e o familie, iar angajaţii le sunt ca nişte fii. Pe naiba! Mintea nu le stătea decât la cum să scoată profituri de neam prost cu doi angajaţi jumate, dintre care unul era neapărat faxul. Unii se visau la un moment dat chiar primari sau prefecţi, alţii au reuşit să ajungă prin parlament, să mai ia şi ei un salariu de la stat, aşa, pentru ţigări. Şi mai sunt şi dintre cei care şi-au construit un adevărat imperiu doar pe baza învârtelilor ticluite prin cercuri mai mult sau mai puţin oneroase.
Scriitorul american John Steinbeck credea că societatea omenească se împarte în două mari categorii: oameni şi şoareci. Societatea românească se împarte, cred eu, în alte două mari specii: oameni şi porci. Iar porcii sunt tot mai numeroşi.
