Patriot. E un termen prea puţin uzitat, probabil pentru că te duce cu gândul - greşit, spun eu - la perioada comunistă, când cu toţii eram siliţi să facem unele lucruri „în numele patriotismului”. Lucruri pe care, ca să fiu sinceră, sunt tentată să le fac acum fără a fi silită, pur şi simplu pentru că... aşa simt. De exemplu, am în birou, pe perete, un drapel al României şi câteva versuri din imnul naţional. Adesea observ cum cei care mă vizitează rămân cu privirea ţintuită pe perete, undeva peste umărul meu stâng. Le cântăresc reacţia şi... nu mă avantajează. Cine ştie ce-o fi în capul lor... Nu pot explica de ce am avut impulsul de a pune acele lucruri în birou, cum, la fel, nu pot da o explicaţie pentru faptul că o dată pe an scot din sertar şi drapelul UE. Pur şi simplu aşa simt că trebuie să fac. E clar: sunt puţin defectă. Mă simt bine când mă înfioară versurile imnului şi am încetat de mult să mă mai întreb de ce mi se întâmplă acest lucru. Asta nu înseamnă că mi se pare anormal ca alţii să nu simtă la fel ca mine.
Săptămâna trecută m-am uitat la meciul Naţionalei de fotbal, deşi nu sunt fan al sportului cu balonul rotund din motive de... băieţi cu creierul pitic, maşină tare şi gagici care au creierul pe măsura lor plus un portofoliu de pictoriale în reviste lucioase. Mi-a plăcut meciul, dar cel mai mult mi-a plăcut sentimentul acela de... orgoliu de a fi român, care m-a făcut să uit că băieţii ăia de pe teren aleargă după minge gândindu-se doar la banii pe care i-ar primi dacă ar câştiga şi ar merge mai departe sau la faptul că trebuie să fie remarcaţi de cei care le-ar putea face o ofertă de club mai bună decât actuala, deci tot la bani. Nu am fost distrusă, la finalul meciului, văzând rezultatul, pentru că eu am primit ceea ce mă aşteptam să primesc: câteva zeci de minute cu adrenalină la maxim, un sentiment plăcut în momentul în care am ascultat imnul ţării mele cântat într-o altă ţară şi... confirmarea faptului că patriotismul e o prostie.
Da, recunosc, mă simt prost că încă mai simt ceva pentru ţara asta care nu a făcut nimic bun pentru mine şi, mai rău, nu face nimic bun pentru copilul meu. Am 43 de ani de viaţă, 22 de ani de muncă şi vreo 21 de ani de şcoală. Am fost fidelă locurilor în care am muncit (doar două în 22 de ani de muncă) şi oamenilor care mi-au acordat încrederea şi sprijinul. Adesea mi-am neglijat familia şi m-am neglijat şi pe mine pentru... a face ce trebuie. Mereu mi-am spus că a meritat. Acum nu prea mai cred asta. Tot mai des mă gândesc la faptul că toată zbaterea de zi cu zi nu are niciun rost. Aş vrea să trăiesc într-o ţară în care munca se plăteşte, în care nu există muncitori care nu şi-au luat salariile de aproape un an în timp ce patronul ambalează motorul iahtului personal în vacanţe exotice. Aş vrea să trăiesc într-o ţară în care linguşeala este inutilă iar mârlănia este taxată ca atare. Dar nu ştiu unde pot găsi această ţară. Poate că nici nu există. Oricum, acasă nu mă mai simt ACASÃ. Şi nu sunt puţini cei care simt la fel. Mulţi au cedat de mult impulsului de a pleca aiurea, în lume. Cei rămaşi sunt laşi sau patrioţi? Încă mai caut răspunsul.
Săptămâna trecută m-am uitat la meciul Naţionalei de fotbal, deşi nu sunt fan al sportului cu balonul rotund din motive de... băieţi cu creierul pitic, maşină tare şi gagici care au creierul pe măsura lor plus un portofoliu de pictoriale în reviste lucioase. Mi-a plăcut meciul, dar cel mai mult mi-a plăcut sentimentul acela de... orgoliu de a fi român, care m-a făcut să uit că băieţii ăia de pe teren aleargă după minge gândindu-se doar la banii pe care i-ar primi dacă ar câştiga şi ar merge mai departe sau la faptul că trebuie să fie remarcaţi de cei care le-ar putea face o ofertă de club mai bună decât actuala, deci tot la bani. Nu am fost distrusă, la finalul meciului, văzând rezultatul, pentru că eu am primit ceea ce mă aşteptam să primesc: câteva zeci de minute cu adrenalină la maxim, un sentiment plăcut în momentul în care am ascultat imnul ţării mele cântat într-o altă ţară şi... confirmarea faptului că patriotismul e o prostie.
Da, recunosc, mă simt prost că încă mai simt ceva pentru ţara asta care nu a făcut nimic bun pentru mine şi, mai rău, nu face nimic bun pentru copilul meu. Am 43 de ani de viaţă, 22 de ani de muncă şi vreo 21 de ani de şcoală. Am fost fidelă locurilor în care am muncit (doar două în 22 de ani de muncă) şi oamenilor care mi-au acordat încrederea şi sprijinul. Adesea mi-am neglijat familia şi m-am neglijat şi pe mine pentru... a face ce trebuie. Mereu mi-am spus că a meritat. Acum nu prea mai cred asta. Tot mai des mă gândesc la faptul că toată zbaterea de zi cu zi nu are niciun rost. Aş vrea să trăiesc într-o ţară în care munca se plăteşte, în care nu există muncitori care nu şi-au luat salariile de aproape un an în timp ce patronul ambalează motorul iahtului personal în vacanţe exotice. Aş vrea să trăiesc într-o ţară în care linguşeala este inutilă iar mârlănia este taxată ca atare. Dar nu ştiu unde pot găsi această ţară. Poate că nici nu există. Oricum, acasă nu mă mai simt ACASÃ. Şi nu sunt puţini cei care simt la fel. Mulţi au cedat de mult impulsului de a pleca aiurea, în lume. Cei rămaşi sunt laşi sau patrioţi? Încă mai caut răspunsul.
