Disponibilizări făcute la apelul bocancilor. Preţuri care saltă dintr-o parte în alta ca la carusel. Mişcări sociale mai mult de suprafaţă. Scandaluri politice. Hoţie pe faţă. Iar acum, bomboana pe colivă, reorganizare făcută în doi timpi şi trei mişcări, măcelărire pe faţă a ţării, fără niciun respect pentru alegerile omului de pe stradă. Pe scurt: haos. Ce-i drept, în teoria haosului, se spune, în principiu, că în orice mişcare aparent dezordonată, haotică, se ascunde de fapt un model bine conturat. Dacă asta s-ar aplica situaţiei în care am ajuns noi acum, aş zice că am putea să răsuflăm uşuraţi. Sub tot haosul care înconjoară acum orice decizie politică, hotărâri cu efecte bulversante în celelalte domenii, am zice, dacă s-ar respecta teoria haosului, că de fapt doar nouă ni se pare că e haos, cei care iau pentru noi decizii o fac de fapt conform unui plan bine stabilit. Din păcate, teoria e teorie, iar practica ne arată contrariul. În practică, haosul e cu adevărat haos, iar asta se vede în vieţile noastre, cel puţin ale celor mai mulţi, excepţie făcând evident politicienii şi cei legaţi de ei, mai ales de cei de la Putere care, asumare după asumare, conduc ţara fără a se mai chinui cât de cât să respecte şi cea mai mică urmă de consultare democratică în acţiunile lor. Conduşi haotic, cu măsuri poate în esenţă bune, dar luate aiurea, mai mult pompieristic-demonstrativ, că „noi facem ce vrem”, majoritatea beneficiarilor acestor măsuri sunt atât de ocupaţi că nu mai ştiu pe ce lume trăiesc, fiind prea prinşi cu lupta pentru ziua de mâine ca să mai poată reacţiona. Şi aşa se face că zi de zi oamenii se simt din ce în ce mai mici şi neînsemnaţi şi ajung la un moment dat să creadă, destul de aproape de adevăr ce-i drept, că părerea lor pur şi simplu nu contează. Şi uite aşa se explică de ce la vot vin mai ales cei interesaţi direct într-un fel sau altul sau bătrânii, disciplinaţi, ce percep votul ca o obligaţie cetăţenească, dar vin din ce în ce mai rar cei care reprezintă tinerii sau populaţia activă, dar care nu dau doi bani pe politică deoarece munca grea pentru a trăi la limită îi face să nu mai aibă puterea să se gândească la altceva decât la o altă zi. Şi până la urmă îşi zic că, oricum, la câtă fraudă există, părerea lor nu contează.
