„Nu-i loc de mine, dar mă simt în stare să nu fiu printre cei care conspiră,/ci să mă trag scârbit la melci în coarne, la morţi în groapă, la Orfeu în liră”. Şi s-a dus, lăsând în urmă un ocean de lacrimi, cele mai multe din ele adevărate, pornite din inimile miilor de oameni simpli care l-au admirat, care l-au venerat cât a fost printre noi, oameni care duminică au ţinut să-l petreacă pe ultimul drum, oameni din inimile şi din conştiinţele cărora pământul căruia i-a fost redat nu-l va putea şterge. Au fost totuşi şi lacrimi de farisei, ale unor oameni care imediat după revoluţie l-au stigmatizat, uitând ceea ce a însemnat el pentru generaţia în blugi, ba chiar şi un neica nimeni care în timpul slujbei de îngropăciune a apărut pe postul naţional (RUŞINE MARE, TVR) acuzându-l pe Adrian Păunescu de a fi fost sluga ceauşeştilor şi că a fost un poet mediocru. Asta se cheamă blasfemie. Pentru aşa ceva, cineva ar cam trebui să-şi piardă slujba aia de la TVR, o televiziune care şi aşa ne cam ia banii degeaba. Măcar acum, în ceasul despărţirii de marele geniu al poeziei noastre, toţi lătrătorii ăia şi-ar fi putut aduce măcar aminte de vorba bătrânilor noştri - „despre morţi, numai de bine”, şi nefiind tocmai ei cei lipsiţi de greşeli, nefiind cei îndreptăţiţi să arunce piatra, ar fi putut să tacă, să se ascundă şi să ne lase pe noi, cei care în vremuri de restrişte am fost nelipsiţi de la Cenaclul Flacăra. Poate că ei au lipsit atunci, poate că ei erau prin conducerea comunistă, printre cei ce nu vedeau cu ochi buni impactul pe care Adrian Păunescu l-a avut asupra tineretului şi nu numai. Adrian Păunescu poate că ne-a părăsit cumva scârbit de tot ceea ce se întâmplă prin ţara asta, cumva dezamăgit că nu a putut face mai mult decât să ne lase moştenire opera lui. Oricum, dacă ar fi după bătrâni, ne-a părăsit fără părere de rău, într-o duminică însorită de noiembrie cu iz de primăvară. Iată că românii au fost nevoiţi să mai uite de greve, de proteste, de moţiuni, şi aşa cum se întâmplă de veacuri la români, s-au adunat cu mic, cu mare pentru a-şi lua rămas bun de la marele poet naţional Adrian Păunescu. Mai aveam nevoie de el, încă mai puteam primi din înţelepciunea lui, numai că n-a fost să fie. Uite aşa, încet-încet, ne părăsesc marile valori ale neamului, uneori bătrâni şi bolnavi şi săraci, uitaţi tocmai de cei cărora şi-au dedicat întreaga viaţă. Adrian Păunescu însă, nu va fi uitat NICIODATÃ! Acum se odihneşte acolo unde şi-a câştigat un loc binemeritat, lângă Mihai Eminescu, George Coşbuc, George Călinescu, Nichita Stănescu, Mihai Sadoveanu. Odihnească-se în pace!
