Să facem economie şi să nu mai cumpărăm nu ştiu ce produse... medicamente/ mâncare/ aparatură medicală/ haine/ mobilier etc. Este cuvântul de ordine pe care nu doar că îl auzim la alţii, de la politicieni, guvernanţi la şefi sau în propriile familii. În unele cazuri chiar are logică să mai strângi cureau când e clar că nu ai ce să faci şi cum să îţi creşti sau măcar să îţi menţii la acelaşi standart sursele de venit. Unii spun, însă, că dacă nu stimulezi consumul, adio ieşire din criză. Posibil să fie şi aşa, dar dacă din 8 lei, cât aveai înainte de criză, acum ai 4 sau 3, e greu să mai cumperi cum făceai înainte. Dar nu asta e problema. Dacă într-o familie sau într-o firmă privată reducerile sunt făcute oarecum logic, asta în funcţie de cunoştinţele celor care le-au operat, deoarece nimeni nu vrea să arunce cu proprii bani sau să ajungă la limită, la stat lucrurile se pare că stau cu totul altfel. Se taie la sânge cheltuielile din spitale. Mă refer mai ales la cele legate de aprovizionare, dar aici intră şi medicamente, intră şi intrumentar, ba chiar şi aparatură medicală. Nu ia nimeni în calcul că o aşa „reducere” poate să reducă şi ceva vieţi. Dar de fapt asta nici nu cred că mai contează. Asta mai ales în măsura în care oamenii care iau aceste decizii nici măcar nu se îngrijesc în unităţi sanitare româneşti sau, dacă o fac, nu în cele de stat. O altă reducere drastică are loc la capitolul învăţământ. Are, până la urmă, vreo importanţă că asta periclitează educaţia generaţiilor viitoare? Probabil că nu, pentru că acei care iau aceste decizii sunt cei care îşi trimit copiii la studii în afară, pe proprii bani. Asta arată, probabil, câtă încredere au în sistemul pe care chiar ei îl păstoresc. În schimb, statul nu face economie deloc prin administraţiile locale, unde numai cine nu a avut pile nu a zburat, nu face economie, cu bani aruncaţi prin ministere sau prin tot felul de deplasări cu finalitate aproape zero, excepţie făcând cheltuirea banului public.
