La adio...

Paşii poetului s-au oprit cu tărie, aşa cum s-au auzit atunci când umblau. Într-o existenţă controversată, poetul a adunat deopotrivă simpatii şi antipatii puternice, căci nu prea putea fi urât ori apreciat cu jumătăţi de măsură. Intensitatea clocotitoare se reflecta în oameni cu aceeaşi forţă, de aici percepţia puternică. Au fost mulţi cei care l-au sancţionat pentru că ridica osanale familiei dictatoriale. Acesta a fost preţul destul de mic plătit, dacă este să fim oneşti, contra fenomenului „Flacăra”. În vremurile pumnului în gură, frigului, foamei şi ameninţărilor de tot felul cu posibila pierdere chiar a existenţei, poetul saluta „generaţia în blugi” pledând pentru amânarea presiunilor din şcoli şi licee, pentru atunci când le vor putea suporta, sau şi mai bine, pentru anularea definitivă a întâmplărilor nedrepte: „Vinovaţii fără vină/Cer să se facă lumină”. Încuraja dezvoltarea profesională, a cunoaşterii, şi cea spirituală colectivă prin versurile sale „Nu contează cât de lung ai părul/Important e cum şi cât gândeşti”. Deşi circulau bancuri pe seama lui, Păunescu era iubit de acea generaţie în blugi, cu părul răvăşit, inima mare şi spiritul însetat de cunoaştere. Cu toate opresiunile regimului, românii aveau în acele timpuri identitate naţională şi dragoste faţă de ţara lor, sentiment pe care nu îl ascundeau dintr-o temere stupidă de ridicol. „Analfabeţii” erau puşi la colţ, deşi astăzi îşi promovează exponenţial stupidităţile, lipsiţi de jenă.
Toate acestea au stârnit gelozia cuplului dictatorial care i-a anulat privilegiile iluzoriei libertăţi, tocmai din invidie pentru popularitatea câştigată, dar şi din temerea maladivă a pierderii controlului asupra românilor.
Poetul venise pe lume din pământurile dorului românesc ocupate de ruşi, iar familia sa a avut inspiraţia să se aşeze în graniţele româneşti. Aşa că întreaga sa existenţă a exprimat dorul tuturor celor despărţiţi de acele meleaguri ale sufletului frumos ce există în Moldova dintre Prut şi Nistru. 
După anul de graţie ce a adus românilor libertatea cu care nu au prea ştiut ce să facă, poetul a intrat în politică. Adrian Păunescu nu putea alege decât stânga, ale cărei principii teoretice axează grija pentru om în prim planul preocupărilor doctrinare. Politica, drumul ales de colegii săi de partid l-au scârbit, drept pentru care, fără menajamente, le spunea părerile în faţă, aşa cum a făcut întotdeauna. Dar nu a ales plecarea, ci a rămas să se bată, să îşi susţină cu hotărâre opiniile, încercând să mai îndrepte câte ceva din stricăciune.
Dar mărul politic s-a alterat tot mai tare, aşa că nu prea mai avea ce să îndrepte. Fără să vrea, în luptă, poetul a trebuit să ne spună „La adio tu!” cu speranţa ce împleteşte destinul naţiei noastre: „Şi totuşi există iubire/Şi totuşi există blestem!”.