Ştiţi că e o melodie în vogă care are un refren asemănător. Numai că acolo se cântă despre optimism, speranţă, delăsare într-un fel... Ei bine, mie îmi vine doar să ţip. Dacă nu aş fi un om cu bun simţ şi oarecum timidă, m-aş exterioriza şi chiar aş ţipa. Măcar m-aş descărca... În schimb, repet întruna, ca un tonomat, refrenul „nu mai pot”. Nici asta nu o spun cu prea mare curaj, mai mult şoptesc, o spun cumva doar pentru mine. Realitatea este însă aceasta: chiar nu mai pot. Nu ştiu dacă mă crede cineva, dat fiind faptul că în ultimii ani am mai fost în situaţii disperate, la fel ca acum, şi, iată, sunt tot pe metereze, vie, întreagă şi bună de exploatat. Mama mea, Dumnezeu s-o aibă în pază, femeie muncită şi rar fericită, avea o vorbă: nu te mai plânge, că oricum nu te crede nimeni decât în cazul în care cazi lată şi dai ochii peste cap, iar atunci nu mai contează. Şi totuşi eu o spun: nu mai pot, îmi vine să ţip!
Cred că nu m-am născut unde trebuie sau când trebuie. Aş vrea să fiu mai nesimţită - sau să spun mai puţin sensibilă? - şi să las naibii orice urmă de aşteptare de la tot ceea ce mă înconjoară. Ce bine ar fi dacă aş putea!
Gata, mi-am vărsat puţin năduful şi acum să trec la un pic de coerenţă.
Îmi vine să ţip când văd cum îşi bate joc Dan Voiculescu de alegători, de justiţie şi de Parlament.
Îmi vine să ţip când văd cum personaje ca Gigi Becali, Corneliu Vadim Tudor, Elena Băsescu sau Dan Diaconescu - şi lista e mult mai lungă - sunt considerate voci demne de luat în seamă în societatea românească. Fiecare dintre aceştia are câteva merite pe care nici nu mă gândesc să le contest: Becali e un exemplu de mărinimie; Vadim este o enciclopedie ambulantă; EBA e... mă rog, cred că aici m-am înşelat, în sensul că nu-i găsesc niciun merit; Dan Diaconescu este un saltimbanc autodidact care are meritul de a ne fi arătat cât de tâmp este poporul român. Sunt, fiecare în felul lui, exponenţi ai acestei societăţi. Dar de ce sunt vedete, pentru Dumnezeu!?
Îmi vine să ţip când văd că am votat iar ca proştii, fără pic de simţ de răspundere, pentru a ne asigura de o bătaie de joc perpetuă. Oare chiar nu ne dorim puţină civilizaţie?
Îmi vine să ţip când văd birocraţia din sistem, care a atins cote inumane în zone vitale ale economiei. Nu suport să mai aud cum guvernanţii ne îndeamnă să accesăm fonduri europene, ştiind prea bine că au distrus sănătatea bieţilor oameni care au avut curajul de a scrie un proiect pentru a cere nişte bani cu care să dea de lucru altora.
Îmi vine să...
Dar de ce să ţip? Ca să mă doară în gât? Nu stau eu, mai bine, liniştită, dacă văd că pe toţi îi doare altundeva? Probabil aşa au gândit mulţi înaintea mea. De aia suntem un popor de laşi, de insensibili, de „las-mă să te las”. Şi de aia iar îmi vine să ţip...
