O veste a cutremurat eşichierul politic românesc. PNL şi PDL vor fuziona după multe şi lungi încercări. Discuţii au existat de mai mult timp, dar lucrurile s-au precipitat după ieşirea liberalilor din USL. Trebuie să recunosc că nu m-a mirat deloc această veste. Demisia lui Crin Antonescu din funcţia de preşedinte al PNL şi renunţarea sa la cursa prezidenţială parcă anunţau o mutare de efect. De fapt, nici nu ştiu dacă există dreaptă adevărată în România. Atât PDL, cât şi PNL au guvernat împreună cu PSD, astfel că nu putem vorbi despre o delimitare clară între dreapta şi stânga. De fapt, toată această fuziune reprezintă o revenire la alianţa DA, care făcea ravagii la alegerile din 2004. Spre deosebire de atunci, lipseşte din peisaj tocmai Traian Băsescu, prezidentul care a jucat în sceneta lacrimogenă intitulată: „Dragă Teo”. Nea Traian s-a îndepărtat de democrat-liberali după ce aceştia nu au vrut să o aleagă preşedinte al formaţiunii pe Nuţi Udrea. Băse a trecut în tabăra Mişcării Populare, o formaţiune inventată tocmai pentru cei doi porumbei politici. Traian Băsescu şi Teodor Stolojan sunt adversari politici, un lucru de neimaginat în urmă cu 10 ani. Mărul discordiei îl reprezintă Elena Udrea. Lucrurile sunt mai complicate decât par la prima vedere. Crin Antonescu a plănuit, cu siguranţă, ceva împreună cu Vasile Blaga pentru a câştiga prezidenţialele. Celor două formaţiuni li s-ar putea alătura şi MRU şi a sa formaţiune cu nume cu rezonanţă de organizaţie de tip Green Peace. Klaus Johannis ar fi arma secretă pentru prezidenţiale, dar cum se vor împăca în cadrul aceleaşi formaţiuni oameni politici care s-au făcut cu ou şi oţet prin presă? Videanu şi Berceanu vor da mâna cu Antonescu şi Orban ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat între ei? Această fuziune dintre PNL şi PDL este o armă cu două tăişuri. Scopul acestei uniuni este reprezentat de câştigarea prezidenţialelor. Problema este că războaiele interne ar putea fi atât de numeroase şi oneroase încât noua formaţiune să sufere o implozie de mari dimensiuni.
Scopul scuză mijloacele în politică mai mult decât în oricare alt domeniu, dar fuziunea celor mai importante partide de dreapta s-ar putea dovedi stângace. Chiar dacă Klaus Johannis pare un candidat capabil să se bată cu PSD-ul, rămâne de văzut dacă pedeliştii şi peneliştii vor trage cu adevărat la aceeaşi căruţă. Şansele ca celor două formaţiuni să li se adauge şi celelalte partide de dreapta sunt deocamdată infime. Important este că dreapta s-a unit în sfârşit în România. Întrebarea mea este, însă: până când se va întâmpla acest lucru? Şi dacă nu va fi să reziste noul partid am putea să auzim vorba lui Farfuridi: „Trădare să fie, dar s-o ştim şi noi”. Eu personal îi urez noii formaţiuni să reziste măcar până la alegerile prezidenţiale, pentru că altfel ar fi ca în bancul: „operaţia a fost reuşită, dar pacientul a murit”.
