Săptămâna trecută scriam despre violenţă. M-am oprit atunci în special la violenţa domestică. Degeaba ne dăm europeni, moderni, cu ţoale în tendinţe, feţe, unghii şi păr vopsite conform tendinţelor revistelor care au ca scop vânzarea masivă a cosmeticelor, hainelor, încălţămintei, parfumurilor, maşinilor, etc. Oricât ne-am masca, violenţa este animalul ce pândeşte. Animalitatea se exprimă mai mult sau mai puţin la indivizii societăţii noastre. Acest rău al violenţei naţionale este asemenea unei buruieni ce şi-a înfipt rădăcinile adânc în fiinţa naţională. Buruiana violenţei a prins rădăcini modificate genetic, adaptate la răul tot mai intens.
Iar în aceste vremuri, tot mai mult a părut că nobleţea ce ne putea rupe de tendinţele animalice a fost înfierată, blamată, cotată drept handicap, non-valoare. Copiii mici au fost învăţaţi că bunătatea înseamnă o slăbiciune, ca întreaga paletă ce o înconjoară: altruismul, generozitatea, puterea de sacrificiu, de a-i pune pe alţii mai presus de tine... Prostii inutile! Aşa au decis să le eticheteze demonii puşi pe deformarea societăţii umane. De aceea calitatea umană, valorile, au fost răsturnate de încarnările lui Michiduţă, ce s-au cocoţat pe locurile cândva rezervate nobleţei. De aceea avem legi proaste, instituţiile statului se conduc de către neghiobi, incompetenţi, hoţi. Vremurile pe care le trăim amintesc efectiv culorile Iadului. Pământul s-a transformat din tărâmul în care omul poate evolua în chiar locul de ciocnire dintre cei câţiva buni şi prea mulţi răi.
Protestele din întreaga Terra au arătat că oamenii, indiferent că se roagă lui Alah, Hristos, Mariei, ori lui Buddha, Shiva şi Brahma vor să se scuture de rău. De la Mahatma (mare spirit – sanscrită n.r.) Ghandi, foştii comunişti din fostul Bloc Sovietic din spatele Cortinei de Fier, la tinerii moldoveni care l-au înfruntat pe Voronin plătind chiar şi cu propriile vieţi, la bieţii musulmani ce au făcut posibilă Primăvara arabă şi chiar până la românii ce au înfruntat inclusiv gerurile de minus 15 grade Celsius, oamenii se scutură de copiii Iadului.
Şi urbea noastră are porţia ei consistentă... de rău. Căci a adăpostit un astfel de specimen, pe Melinte, la conducerea unei instituţii de cultură ani de zile. Ziarele au vuit cu anii până când, personajul care poate constitui studiu de caz pentru învăţăceii medicinişti, ce îi teroriza pe angajaţi, a trebuit să plece. Jurnaliştii şi-au riscat joburile, s-au perindat de-a lungul anilor, schimbându-se numele lor, dar nu şi convingerea că o asemenea situaţie nu poate dăinui la infinit.
Se spune că adevăratul caracter al unui om este relevat atunci când ocupă un scaun în care poate decide soarta unor oameni. Într-o formă a manifestării răului, fiii lui Dracu aflaţi în scaunele puterii se apucă să le facă mizerii celor cărora le pot decide veniturile, sarcinile de serviciu, liberele, concediile, tăindu-le cât de mult din toate, ori de câte ori le vine pe chelie, doar aşa, pentru că pot, au chef, şi nu au suflet.
Rădăcinile negre ale răului s-au înfipt atât de adânc în fiinţa naţiei...
