De la evenimentele din decembrie '89 s-au scurs mai bine de 20 de ani şi în toată această perioadă au fost numeroase ocazii de a privi în trecut, la cele ce s-au întâmplat la acea vreme. Ocazii care au fost „provocate” de diverse evenimente sau persoane. Am privit acum, din nou, imaginile - puţine la număr - surprinse de camerele de luat vederi în acele vremuri. Unele dintre aceste imagini sunt derulate obsesiv de posturile TV.
Stau şi mă întreb dacă cei tineri, care nu au văzut aceste imagini în zilele revoluţiei, înţeleg importanţa lor. Rupte din context, fără emoţiile acelor zile, fără teama acelei perioade, fără trăirile din perioada premergătoare... parcă nu au nimic spectaculos. În ultimii 20 de ani, în lume s-au întâmplat atât de multe lucruri deosebite care ne-au ţintuit în faţa televizoarelor, încât filmul evenimentelor din '89 parcă nu are nimic ieşit din comun. Cred că tinerii zilelor noastre se uită la noi ca la nişte tâmpi, fără a înţelege pentru ce ne agităm atât când se vorbeşte de revoluţie, de moartea soţilor Ceauşescu şi misterul îngropăciunii lor.
Ieri, cu ocazia dezgropării din Cimitirul Ghencea, am privit încă o dată - oare pentru a câta oară?! - cum Nicolae Ceauşescu era huiduit de popor, cum el şi soţia erau daţi jos din TAB, judecaţi, legaţi şi apoi împuşcaţi. Nu am mai simţit nimic din ceea ce simţeam în '89. Atunci eram în stare să să mă lipesc de ecranul televizorului alb-negru pentru a vedea amănunte care poate mi-au scăpat mai înainte. Acum... mi se pare penibil şi degradant. Doar atât. Atunci am salutat dispariţia dictatorilor - în caietul în care îi scriam fiului meu, pe atunci în vârstă de doar un an şi jumătate, stă scrisă şi acum o frază care exprima speranţa că măcar el va avea parte de o altfel de viaţă - şi nicio secundă nu am crezut că peste 20 de ani (cât a putut greşi Brucan!) statul ne va dezamăgi la fel de tare. Între timp fiul meu a devenit bărbat iar societatea l-a dezamăgit şi pe el la fel cum m-a dezamăgit pe mine în acele vremuri.
Da, privind înapoi, fără mânie, m-a încercat un sentiment ciudat: nimic nu s-a schimbat profund şi esenţial. E drept, am căpătat dreptul la opinie, dar suntem pe cale de a renunţa singuri la exprimare pentru că... oricum nu contează, tot legea pumnului în gură e la putere. Da, galantarele sunt pline, dar puţini sunt cei care îşi mai permit să şi cumpere câte puţin din ceea ce văd. O, da... am primit dreptul la liberă circulaţie şi putem merge aproape oriunde în lume, dar la revenirea în ţară ne doare sufletul mai tare, pentru că vedem diferenţele. Deci... ce-am câştigat?
Să vă spun ce am pierdut? Tineretul în special a pierdut dreptul la un loc de muncă sigur, la o casă, la asistenţă medicală gratuită şi de bună calitate, la un sistem de învăţământ care să-i educe, nu să-i îndobitocească...
Da, constat cu stupoare că timp de 20 de ani am făcut, în cel mai bun caz, doi paşi înainte şi unul înapoi. Iar de vreun an parcă mergem tot înapoi...
