Cei mai mari critici ai naţiei româneşti suntem tot noi, românii. Multă vreme nu ne-am conştientizat valoarea, închişi dincolo de spaţiul delimitat de Cortina de Fier. Ne-am crezut la fel de săraci profesional, spiritual, şi sufleteşte asemeni galantarelor din magazinele reci şi goale pe care le vizitam inutil, în speranţa că vor avea şi marfă.
După binecuvântata cădere a regimului diabolic am putut circula, am putut observa că cei mai buni dintre noi, şi chiar cei de nivel mediu depăşesc adesea vârfurile lor.
Treptat, erodarea societăţii noastre nu a implicat doar vânzarea patrimoniului, industriei, decimării agriculturii ci şi a învăţământului şi chiar a întregii noastre fiinţe spirituale. Acum am devenit occidentali. Ne-am integrat în superficialitatea globală, ascultând ritmuri ce spală creierele, îndopându-ne cu supraelastic îndulcit şi înfulecând în viteza vremurilor noastre bombe energetice mustind de amestecuri chimice fatale organismului. Cu modele precum Columbeanca şi liota de manelişti, marea masă a adolescenţilor nu mai are aspiraţia de a fi performanţi, de a fi cei mai buni într-un domeniu.
O societate bolnavă, slăbită în fibra fiinţei sale, permite dezvoltarea ieilor celor care visează un Kosovo în mijlocul spaţiului Carpato-Danubiano-Pontic. Atunci când Eminescu, Goga, Coşbuc, Lucian Blaga se înlocuiesc nonşalant cu o anumită Vergus, Ardealul nu mai are aceeaşi rezonanţă, iar Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrân se răsucesc parcă inutil în mormintele lor şi Iancu nu mai vine la Þebea.
Avem zilnic imagini şocante, ce ne izbesc în retină, însoţite de comentarii macabre ce ne sfredelesc urechile, pentru a ne invada ulterior neuronii. „Şoc şi groază” a devenit refren cotidian, astfel că nimic nu ne mai şochează, nimic nu ne mai îngrozeşte. Era firesc să primim porţia dezgropării a doi analfabeţi care au chinuit un popor întreg. Aşa nu mai vedem propria goliciune a pungilor noastre, ritmul ascendent al preţurilor şi cât de uriaşe ne vor fi facturile utilităţilor la iarnă.
În atare condiţii, după anul de graţie ’89 nu câinii ne-au mâncat din traistă, ci chiar, prin schimbări periodice, noi am cocoţat în funcţii prea înalte pentru micimea lor acelaşi tip de creaturi lipsite de sentimentul responsabilităţii, mult prea mici pentru istoria ce se scrie chiar acum.
