Suntem o ţară europeană, integrată în cele mai importante structuri ale bătrânului continent. Asta ne repetă guvernanţii noştri, cu o încăpăţânare demnă de cauze mai bune, de vreo nu ştiu câţi ani încoace. Şi nu doar unii dintre ei, ci toţi, fără osebire, de am ajuns să ne repetăm şi noi acest lucru, de parcă ar fi vreo mantră atotvindecătoare. Cu ce ne foloseşte, însă, concert, această integrare în tot şi-n toate? Sincer să fiu, încă nu mi-am dat seama. Cel puţin în privinţa aspectelor mai „elevate” ale vieţii, chiar că nu ştiu la ce ne-o folosi integrarea asta. În schimb, ea se regăseşte în cele mai obişnuite elemente ale traiului cotidian. De pildă, să luăm o zi normală, cu toate cele ce implică o astfel de normalitate: mers la piaţă, făcut mâncare, etc. Să începem cu mersul la piaţă. Ne ducem să cumpărăm, mai întâi şi-ntâi, câteva legume, să avem „baza” la oala cu mâncare. Şi peste ce ne cad ochii? Ceapă din Egipt, cartofi din Austria, ridichi din Olanda (nu ştiu dacă or fi având şi vreun „bonus” de E. Coli...), ţelină din Polonia... şi tot aşa. Dacă avem de gând să facem şi o salată, găsim numaidecât nişte specimene destul de durdulii, ieftine şi fragede. Evident, nu sunt româneşti, ci din Germania. Eh, nemţii ăştia, se cunoaşte că fac lucrurile aşa cum trebuie...
În ce priveşte fructele, treburile stau cam la fel: mere din Polonia, pepeni din Grecia (ăştia o să iasă din criză dacă ne mai „inundă” cu mulţi harbuji!), prune din Spania, struguri din Africa de Sud (na, că ne-am integrat şi în Continentul Negru!), etc.
Pe scurt, pieţele româneşti au fructe, legume şi zarzavaturi de toate neamurile, numai că acestea nu prea sunt româneşti. De ce oare? Poate şi pentru că, aşa cum zicea mai-marele peste agricultură, Valeriu Tabără, ţăranii noştri nu înţeleg încă felul în care se vând produsele agricole în Uniunea Europeană. Şi, mai ales, câte acte, documente şi alte asemenea hârtii oficiale îi trebuie ăluia de vinde trei legături de leuştean ori cinci kile de ceapă, ca să nu se trezească luat la ochi de „organele” statului, drept super-mega-extra-evazionist fiscal. Că, vorba ceea, marea evaziune de la „talpa ţării” începe, iar dacă vinzi fără bon fiscal azi un pătrunjel, mâine o lobodă, poimâine două legături de ceapă, dai ditamai gaura în bugetul leşinat al statului. Curios, dar parcă în Uniunea asta Europeană mai sunt şi alte ţări care se laudă cu agricultura lor, şi n-am prea auzit de vreun ţăran din Sicilia care să fie săltat de carabinieri fiindcă a vândut leuştean la colţul străzii, ori de vreun gascon luat pe sus de jandarmeriia franceză pentru că nu dădea bon fiscal la legăturile cu frunze de viţă. E drept, prin ţările astea de care am amintit cel care vinde marfa este de cele mai multe ori chiar cel care o produce, nu intermediarul de a şaptea spiţă. Şi la fel de adevărat este că în aceste ţări, ţăranul nu este obligat să-şi piardă luni întregi pentru a obţine acel magic certificat de producător. Certificat pe care, nu ştiu cum se face, dar toţi indivizii cu aspect de bişniţar care umplu tarabele din pieţe cu portocale, ananaşi, banane şi alte „legume autohtone” îl au atârnat la loc de cinste. Dar pe ăştia, dom' ministru al agriculturii nu prea tăbară...
