„Trăim într-o ţară în care sănătatea e un sistem social”, zicea mai deunăzi ministrul Sănătăţii, Cseke Attila, întrebat despre direcţiile în care trebuie acţionat pentru a readuce sistemul sanitar pe linia de plutire. Şi mai zicea onor-şeful sănătăţii româneşti că, pentru a asigura un acces echitabil şi egal al tuturor asiguraţilor la serviciile medicale, primul lucru care trebuie făcut e să implementăm super-ultra-arhi-performantele carduri de asigurat. În fapt, nişte bucăţi de plastic, dotate cu un cip (nu se ştie cât de performant) pe care vor fi stocate toate informaţiile despre istoricul medical al pacientului, despre bolile pe care le-a avut şi riscă să le aibă, despre medicamentele prescrise de-a lungul întregii sale vieţi şi despre orice altceva ar mai putea fi important pentru omul respectiv în cazul în care ar avea nevoie de servicii medicale.
O iniţiativă excelentă, veţi spune; aşa ar şi fi, în cazul în care am avea deja un sistem medical pus la punct, măcar în linii mari, ceea ce însă nu e cazul la noi. Aşa că ideea pe care ministrul Cseke vrea s-o pună în practică atât de voios e un soi de tichie de mărgăritar excesiv de scumpă şi excesiv de inutilă pentru creştetul unui chel plin de bube, cum arată acum Sănătatea în România.
Să detaliem un pic: zicea onor-ministrul că fiecare, dar absolut fiecare ins înscris în sistemul asigurărilor de sănătate va primi câte un card de asigurat, o bucăţică „inteligentă” de plastic fără de care nu va putea beneficia de serviciile medicale pentru care i se opreşte acea (inutilă) cotă de asigurări sanitare. Respectivul card va fi înmânat personal fiecărui asigurat, pe bază de semnătură, şi va fi folosit de către acesta la fiecare vizită la medicul de familie, la vreun spital etc. Până aici, nimic anormal - şi în alte state europene civilizate se foloseşte un card de asigurat. Numai că la noi, pentru ca acest „buletin de boală inteligent” să poată fi folosit, mai trebuie puse la punct câteva „mici” chestiuni. Una dintre ele - şi cea mai importantă, de altfel - este cea a infrastructurii de care va trebui să dispună fiecare cabinet medical de familie pentru a putea „citi” şi „scrie” ceva de pe/pe respectivul card. Şi dacă ne gândim că doar pentru dotarea medicilor de familie cu laptopuri pentru evidenţa computerizată a pacienţilor a fost nevoie de ani buni, e clar cam la ce trebuie să ne aşteptăm, în ciuda tuturor asigurărilor (deh, ăsta-i cuvântul cheie...) pe care ni le-a oferit ministrul, cum că vom primi cardurile în cel mult 6-7 luni de zile.
Un al doilea aspect e că fiecare din cardurile cu pricina va costa cam 2 euro. Înmulţit cu cei 7 milioane şi ceva de asiguraţi din România, rezultă un „mizilic” de vreo 15 milioane de euro. Cheltuială la care se vor adăuga, fireşte, costurile de distribuire a faimoaselor carduri, başca preţul cititoarelor care vor fi distribuite medicilor din România. Nişte bani frumoşi, pe care cineva îi va încasa ca să ne „implementeze” cum trebuie în rândul ţărilor civilizate. Dar oare chiar ne trebuia o asemenea tichie de mărgăritar?
O iniţiativă excelentă, veţi spune; aşa ar şi fi, în cazul în care am avea deja un sistem medical pus la punct, măcar în linii mari, ceea ce însă nu e cazul la noi. Aşa că ideea pe care ministrul Cseke vrea s-o pună în practică atât de voios e un soi de tichie de mărgăritar excesiv de scumpă şi excesiv de inutilă pentru creştetul unui chel plin de bube, cum arată acum Sănătatea în România.
Să detaliem un pic: zicea onor-ministrul că fiecare, dar absolut fiecare ins înscris în sistemul asigurărilor de sănătate va primi câte un card de asigurat, o bucăţică „inteligentă” de plastic fără de care nu va putea beneficia de serviciile medicale pentru care i se opreşte acea (inutilă) cotă de asigurări sanitare. Respectivul card va fi înmânat personal fiecărui asigurat, pe bază de semnătură, şi va fi folosit de către acesta la fiecare vizită la medicul de familie, la vreun spital etc. Până aici, nimic anormal - şi în alte state europene civilizate se foloseşte un card de asigurat. Numai că la noi, pentru ca acest „buletin de boală inteligent” să poată fi folosit, mai trebuie puse la punct câteva „mici” chestiuni. Una dintre ele - şi cea mai importantă, de altfel - este cea a infrastructurii de care va trebui să dispună fiecare cabinet medical de familie pentru a putea „citi” şi „scrie” ceva de pe/pe respectivul card. Şi dacă ne gândim că doar pentru dotarea medicilor de familie cu laptopuri pentru evidenţa computerizată a pacienţilor a fost nevoie de ani buni, e clar cam la ce trebuie să ne aşteptăm, în ciuda tuturor asigurărilor (deh, ăsta-i cuvântul cheie...) pe care ni le-a oferit ministrul, cum că vom primi cardurile în cel mult 6-7 luni de zile.
Un al doilea aspect e că fiecare din cardurile cu pricina va costa cam 2 euro. Înmulţit cu cei 7 milioane şi ceva de asiguraţi din România, rezultă un „mizilic” de vreo 15 milioane de euro. Cheltuială la care se vor adăuga, fireşte, costurile de distribuire a faimoaselor carduri, başca preţul cititoarelor care vor fi distribuite medicilor din România. Nişte bani frumoşi, pe care cineva îi va încasa ca să ne „implementeze” cum trebuie în rândul ţărilor civilizate. Dar oare chiar ne trebuia o asemenea tichie de mărgăritar?
