Dihonia ca dotare genetică

Vrem, nu vrem, dihonia pare să fie ceea ce moştenim ancestral de la o generaţie la alta. Alianţele durabile pur şi simplu se exclud la români. Nu e doar o chestiune ce ţine de lipsa onoarei, a cuvântului pe care îl dăm fără să îl respectăm ori a lipsei logicii – căci în forul interior recunoaştem că „unde-s doi puterea creşte şi duşmanul nu sporeşte” dar nu putem sub nici un chip să rămânem uniţi. Ceva nu ne lasă, iar eu l-aş denumi pur şi simplu – năravul. Acest nărav le reuneşte pe toate: lipsa educaţiei şi a onorabilităţii, anularea argumentelor logice şi mai ales imboldul acela ce roade intens caracterele – invidia. Aflate pe aceeaşi stradă, invidia şi iraţionalitatea se împletesc strâns, căci românul nu se poate opri să îşi invidieze aproapele, chiar dacă acela este mai sărac decât el, ori trece prin diferite probleme existenţiale. Mai mult decât atât: necazul aproapelui îi dă invidiosului o satisfacţie machiavelică – ce bine că are probleme, lasă, că aşa-i trebuie! Cu atât mai dezgustătoare îmi pare deci pioşenia aceea cu tuşe greţos de groase care îi pocneşte pe români în apropierea Crăciunului, când îi zgâlţâie cumplit sentimentul de vinovăţie pentru ticăloşia lor de peste an. Şi atunci se acoperă cu acea falsă pioşenie şi generozitate. Asta ţine pe parcursul sărbătorilor de iarnă, pentru că imediat ce acestea se termină reluăm cu hotărâre obiceiurile şi sentimentele obişnuite din timpul anului.
Avem cultul smardoiului, ciumegului, şmecherului. Copilul este încurajat să îi spargă faţa celui care l-a necăjit. Neimplicarea în conflict este considerată slăbiciune şi lipsă de curaj. „Înţeleptul cedează primul” este o zicere care nu place urechilor româneşti. Da' de ce să fiu fraier?! Mai bine să fiu smardoi!
Aşa că, atunci când invidia a umplut paharul, aceasta se revarsă cu arătarea muşchilor smardoizaţi temeinic.
De aceea nu am rămas alături de nemţi în cel de-al doilea război mondial; ne-au fost asasinaţi marii domnitori, trădaţi de oamenii care trebuia să le fie aproape şi scut; de aceea s-au dus pe apa sâmbetei Convenţia Democratică, alianţa DA, iar acum opoziţia ce împleteşte culorile steagului naţional - roşu, galben şi albastru – stă să şi-o tragă la gioale. Iar dacă parodia alianţei rezistă de regulă până la atingerea ciolanului, acum invidia dă prea tare ghes firavei înţelegeri. Sărăcia creşte în sondaje tabăra roşie, galbenii se ţin băţoşi departe de populism, chiar dacă soluţiile lor declarative ar avea funcţionalitate mai mare decât cele roşii, iar albaştrii se mai proptesc de câte-o învârteală micuţă financiară şi scot limba la partenerul cu care stau altfel legaţi la toartă, căci dacă nu îi târau pesedeii, conservatorii nu mai existau prin Parlament. Aşa că puterea, oricare ar fi ea, nu are a se teme de o opoziţie mioritică. Stă scris în codul genetic al naţiei.