Parcă m-am cam săturat ca peste tot să aud că România, acest „pământ binecuvântat”, este cel mai frumos loc de pe Pământ. Parcă mi-e cam silă de cât tam-tam se face în jurul mult-trâmbiţatelor bogăţii de golcondă pe care le ascunde pământul acestui neam. Parcă mi-a ajuns până peste cap de cât bâlci stârnesc politicienii noştri tot apărând pe mai şi miri unde şi trâmbiţând ba că am ieşit din criză, ba că (oficial) o ducem bine, ba că vom ajunge din urmă, ca nivel de trai şi de fericire, Suedia, Germania ori Noua Zeelandă.
Parcă... Parcă nu ştiu cum se face, dar oriunde îmi întorc ochii, nu văd nici zare de român fericit, nu aud pe nimeni să se plângă că o duce aşa de bine că i se face greaţă, nu simt nici zare din acea mult-trâmbiţată bunăstare strigată cu trompeta de guvernanţi. Din contră, de câte ori ies pe stradă dau numai peste oameni abătuţi, care par că merg către undeva doar în virtutea inerţiei, oameni fără zâmbet, fără rază de speranţă, fără încredere în viitor. Şi nu cred că numai pe unde merg eu se întâmplă asemenea lucruri. Cred că asta e starea de spirit a României de acum.
Şi cum ar putea fi alta, dacă acum (obsedant, acest cuvânt!) singurele repere după care suntem cunoscuţi în lume (de ceilalţi, oamenii de prin Suedia ori Germania ori Franţa ori Noua Zeelandă, adică) sunt cohortele de borfaşi pe care îi deversează avioanele şi trenurile prin capitalele europene, puzderia de şomeri care se plimbă cu traista-n băţ prin Spania, Italia ori pe aiurea ca să găsească un loc de muncă nu decent plătit, ci măcar plătit, tot mai numeroasele sate româneşti părăsite şi de locuitori, şi de cei care ar trebui să aibă grijă de aceştia, adică autorităţile, minciuna şi corupţia ridicată la rang de politică de partid(e) şi de stat de către toţi cei perindaţi la putere în ultimii douăzeci şi ceva de ani (nu, nu sunt un nostalgic al „vechiului regim odios”, dar parcă atunci trebuia să dai şpagă doar unui singur partid şi ieşeai mai ieftin...)?
Practic, noţiunea de „ţară”, de „stat”, de „naţiune” începe să nu se mai poată aplica în cazul României actuale (nu moderne, că realitatea te duce cu gândul mai degrabă spre epocile medievale, cu stăpâni feudali tâmpiţi, cruzi, dar atotputernici). La noi, locul structurilor sociale normale pare să fi fost luat de un spirit gregar, o mentalitate de turmă, care se conduce după binecunoscutul şi mioriticul „las' că merge şi-aşa”. La noi (o ţară cu un PIB per capita de 7.000 de euro, ţineţi-vă bine!), forţa de muncă pleacă în sclavie în ţări străine, la cules de căpşuni spaniole, salate daneze ori ridichi nemţeşti, la noi tinerii între 10 şi 18 ani sunt cunoscuţi (mă refer la cei care pleacă peste hotare) mai ales pentru numărul-record de infracţiuni pe care îl comit, la noi...
În concluzie, noi avem încă o ţară. Dar de ce o mai fi locuită?
Parcă... Parcă nu ştiu cum se face, dar oriunde îmi întorc ochii, nu văd nici zare de român fericit, nu aud pe nimeni să se plângă că o duce aşa de bine că i se face greaţă, nu simt nici zare din acea mult-trâmbiţată bunăstare strigată cu trompeta de guvernanţi. Din contră, de câte ori ies pe stradă dau numai peste oameni abătuţi, care par că merg către undeva doar în virtutea inerţiei, oameni fără zâmbet, fără rază de speranţă, fără încredere în viitor. Şi nu cred că numai pe unde merg eu se întâmplă asemenea lucruri. Cred că asta e starea de spirit a României de acum.
Şi cum ar putea fi alta, dacă acum (obsedant, acest cuvânt!) singurele repere după care suntem cunoscuţi în lume (de ceilalţi, oamenii de prin Suedia ori Germania ori Franţa ori Noua Zeelandă, adică) sunt cohortele de borfaşi pe care îi deversează avioanele şi trenurile prin capitalele europene, puzderia de şomeri care se plimbă cu traista-n băţ prin Spania, Italia ori pe aiurea ca să găsească un loc de muncă nu decent plătit, ci măcar plătit, tot mai numeroasele sate româneşti părăsite şi de locuitori, şi de cei care ar trebui să aibă grijă de aceştia, adică autorităţile, minciuna şi corupţia ridicată la rang de politică de partid(e) şi de stat de către toţi cei perindaţi la putere în ultimii douăzeci şi ceva de ani (nu, nu sunt un nostalgic al „vechiului regim odios”, dar parcă atunci trebuia să dai şpagă doar unui singur partid şi ieşeai mai ieftin...)?
Practic, noţiunea de „ţară”, de „stat”, de „naţiune” începe să nu se mai poată aplica în cazul României actuale (nu moderne, că realitatea te duce cu gândul mai degrabă spre epocile medievale, cu stăpâni feudali tâmpiţi, cruzi, dar atotputernici). La noi, locul structurilor sociale normale pare să fi fost luat de un spirit gregar, o mentalitate de turmă, care se conduce după binecunoscutul şi mioriticul „las' că merge şi-aşa”. La noi (o ţară cu un PIB per capita de 7.000 de euro, ţineţi-vă bine!), forţa de muncă pleacă în sclavie în ţări străine, la cules de căpşuni spaniole, salate daneze ori ridichi nemţeşti, la noi tinerii între 10 şi 18 ani sunt cunoscuţi (mă refer la cei care pleacă peste hotare) mai ales pentru numărul-record de infracţiuni pe care îl comit, la noi...
În concluzie, noi avem încă o ţară. Dar de ce o mai fi locuită?
