România a fost prinsă de tot în mrejele iernii. O iarnă autentică. Oare am uitat noi cum e iarna? Cum să fie... aşa cum zicea un clasic în viaţă, pe care văd că-l citează/copiază toţi. Iarna vine cu frig, viscol şi troiene. Dar... cam atât despre zăpadă, că parcă aşa promisesem. Oricum, oricât am scrie şi am vorbi despre zăpadă, nu o putem face să dispară decât punând mâna pe lopată sau scoţând utilajele pe străzi. Asta nu înţelege lumea, că... o mie de vorbe două parale nu fac, în această situaţie. Putem scrie şi vorbi, însă, despre oameni.
Nu sunt cârcotaşă, de felul meu, dar câteodată mă trezesc vorbind singură, indignată de ce se întâmplă în jur. Voi începe a vă povesti ce mi-a stricat mie ziua de ieri. În drum spre birou, pe o stradă nedesfundată de autorităţile locale - cărora nu am a le reproşa acest lucru, pentru că are şi oraşul acesta nişte priorităţi - mă străduiam să înot prin zăpada de vreo 40-50 de centimetri în care nu erau decât nişte urme vagi ale maşinilor care reuşiseră să treacă pe acolo cu o zi în urmă. Două dungi aproape invizibile îmi arătau calea pe drumul mărginit de munţi de zăpadă. În faţa mea, la o distanţă apreciabilă, o femeie corpolentă, îmbrăcată cam sumar, făcea acelaşi lucru ca mine, având însă de mână un copilaş de vreo 3 ani. Ea mergea „pe dungă” iar copilul prin zona dintre dungi, adică prin zăpada aproape cât el de mare. La un moment dat copilul a căzut şi nu s-a mai putut ridica, dar femeia nu a sesizat, l-a târât aşa vreo doi metri, ca pe sanie, apoi l-a smucit nervoasă, ridicându-l din zăpadă: „Ce ai mă, nu vezi pe unde mergi?”. „Doamna” era preocupată cu vorbitul la telefon, folosind un limbaj suburban şi ţipând să audă tot cartierul. Deşi eram la distanţă mare de ea şi mă bătea vântul în faţă, am auzit toată convorbirea, care suna cam aşa: „Fă, nu fi tâmpită, verifică-ţi fă telefonul, verifică fă mesajele, să vezi că nu ţi-am mâncat eu minutele. Îmi bag ... în minutele tale, fă, că eu am minute. Verifică-ţi minutele, fă, şi după aia mai vorbim. Dacă eşti proastă...”. Şi a ţinut-o aşa minute în şir. Copilul nu conta. Atât de indignată am fost încât am grăbit pasul, hotărâtă să o ajung din urmă şi să-i spun vreo două. S-a întâmplat, însă, ca un nene cu o maşină cât un tractor să „atace” dungile pe care mergeam, aşa că şi eu şi femeia cu pricina am fost nevoite să găsim o cale de scăpare şi fiecare s-a refugiat unde a putut. Eu m-am trezit după un munte de zăpadă de după care nu am putut ieşi decât după vreo 20 de metri. Pe femeie nu o mai vedeam, dar am mai auzit-o o bucată de vreme. Apoi... tăcere. Niciodată nu mi-a plăcut mai mult tăcerea din jur...
Abia după ce m-am văzut scăpată şi eu din zăpadă s-a trezit reporterul din mine. De ce oare nu m-am gândit să o filmez? Cred că îmi îngheţase mintea... dar nu de tot, că altfel aş fi fost imună la ceea ce vedeam şi auzeam. Cum de le dă Dumnezeu copii la astfel de oameni, mă întreb... şi, de dimineaţă, mă întreb continuu: ce copilărie are acel micuţ şi ce se va alege de el? Zăpadă, drumuri blocate... trec. Viitorul, însă... viitorul e în mâinile copiilor ca cel pe care l-am văzut dimineaţă de mână cu o mamă iresponsabilă.
