Nevolnicul şi măreţia

În adolescenţă închideam ochii uneori, dorindu-mi atunci, fierbinte, să îi deschid doar când lumea va fi complet frumoasă şi bună. Visam ca istoria să ne fie predată fără adevăruri rostite voalat, adresate doar minţilor inteligente; visam ca versurile lui Eminescu şi Goga să nu mă mai doară; iar poveştile bunicului despre România noastră mare, frumoasă, prosperă, condusă de regele reformator Carol alături de angelica sa Maria să nu îmi aducă lacrimi în ochi.
Ruperea în bucăţi propusă prin formula „regionalizării” tocmai de garantul integrităţii României pare anulată de această dată graţie – uimitor! – tocmai ungurilor, care nu acceptă formula propusă.
În genere, am încetat de mult timp să scriu despre primul om în stat. Şi asta nu pentru că mi-e frică, ci pentru că nu merită, căci este doar un alt Nero, Ceauşescu, Hitler, Mussolini şi alţi draci care pentru o vreme au chinuit umanitatea. Păreau în acele vremuri eterni, dar au căzut la un moment dat. Ca şi aceştia, va rămâne în istorie pentru a fi pildă a răului urmaşilor. Îl privesc doar pentru o clipă, căci declaraţiile şocante despre regele Mihai m-au obligat să admit destinul tragic al unui tânăr care a privit toată viaţa, de la distanţă, cum îi este chinuit poporul pe care ştia că avea datoria să îl protejeze, fără a avea însă puterea să îşi îndeplinească responsabilităţile ce îi revin ca rege. Poate că în existenţa sa o fi avut şi greşeli, însă nu am venit în faţa ochilor tăi, cititorule, ca să îl critic pe Mihai de România. Am considerat inadmisibile acele cuvinte urâte spuse despre rege, la un nivel atât de jos, chiar şi pentru actualul locatar de la Cotroceni.
Traian Băsescu nu a incendiat Bucureştiul, ca Nero, incendiatorul Romei, dar îi venise lui să tranşeze, pardon „regionalizeze”, România, pentru a rămâne în istorie.
România a fost modernizată în timpul Regelui Ferdinand, cel căruia îi datorăm apariţia infrastructurii feroviare, pe care acum o vedem destrămându-se. Doresc să vă împărtăşesc un fragment din declaraţia testament a celei supranumită „mama răniţilor” pentru că, împreună cu suita de la curtea regală, Maria de România, soţia lui Ferdinand, îi îngrijea pe soldaţii români răniţi pe frontul Primului Război Mondial: „(…) înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare. Te binecuvantez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasa ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic!”.
Puse în oglindă – exemplul regalităţii româneşti şi pe cel oferit de vremelnicul preşedinte – ştim cine şi-a iubit ţara şi cine vrea să o tranşeze din simplu moft, deşi românii îşi vor glia întreagă. Povestea regionalizării, cuplată cu insultarea lui Mihai de România, reprezintă mai mult decât o neghiobie făcută de un personaj jalnic, care pentru o vreme conduce România.