Ceea ce s-a întâmplat la Paris cu ziariştii de la Charlie Hebdo, ucişi cu bestialitate de musulmani fanatici, m-a făcut să sap adânc în cunoştinţele pe care le am în domeniul istoriei şi religiei. Crimele din Franţa nu reprezintă un episod izolat, ci doar o continuare a războiului de mii de ani dintre creştini şi musulmani. Sincer să fiu, nu ştiam prea multe despre hebdomadarul francez Charlie Hebdo înainte de acest atentat. Auzisem despre „războiul” pe care jurnaliştii de acolo îl duceau cu musulmanii, pe care îi băgau în aceeaşi oală. Ironiile duse uneori dincolo de limitele normalului şi suportabilului au dus până la urmă la tragedia petrecută în Paris. Pe lângă jurnalişti au pierit sub focul dezaxaţilor adepţi ai Coranului şi poliţişti care nu încercau decât să-şi facă datoria. Important este şi că teroriştii au fost ucişi până la urmă. Am să încerc să nu mă situez de nicio parte a baricadei. Nu vreau să fiu nici moralist şi să spun că jurnaliştii de la Charlie Hebdo au sărit calul când l-au jignit pe profetul Mahomed. Nu pot însă nici să fiu de acord cu părerile unora care au afirmat că fanaticii musulmani au izbucnit şi au ajuns la execuţii în masă. Nimeni nu are dreptul să ia viaţa altcuiva indiferent de ceea ce face acea persoană. De fapt Coranul, ca şi Biblia, propovăduieşte ajutorarea aproapelui şi iertarea păcatelor. Poate că jurnaliştii de la Charlie Hebdo au provocat şi au depăşit o limită a normalului, însă cine le-a dat dreptul celor 3 nenorociţi, un senegalez şi doi algerieni, toţi 3 născuţi în Franţa, să-i execute pur şi simplu?! Adică dacă nu ne convine ce şi cum scrie cineva putem să-l lichidăm? Ce ar fi trebuit să facă Ion Iliescu, Nicolae Văcăroiu şi Adrian Năstase, ţintele preferate ale jurnaliştilor de la Caţavencu? Trebuia să le pună o bombă în redacţie? Nu aşa se procedează într-o societate normală!
Războiul tacit sau pe faţă dintre creştini şi musulmani durează de mii de ani. De la cruciadele purtate de cavalerii în armuri şi până la ascensiunea americanilor în Irak, musulmanii au fost urgisiţi, însă ei n-au ştiut să riposteze decât prin acte teroriste. Este adevărat că musulmanii dispreţuiesc femeile, pe care le consideră doar bune pentru crescut copii şi pentru treburile casnice. Nu trebuie însă să judecăm credinţa nimănui. Dumnezeu este unic, indiferent că se numeşte Allah sau s-a numit Zamolxis sau Ra. Există loc sub soare pentru toată lumea. Nu trebuie acum să pornim un război împotriva musulmanilor pentru că 3 demenţi au ucis jurnalişti şi poliţişti.
Momentul 11 septembrie 2001, cu prăbuşirea turnurilor gemene, nu trebuie să se mai repete. Din păcate, Osama Bin Laden mai are adepţi, însă există mulţi musulmani care judecă obiectiv, iar acest lucru trebuie speculat pentru a institui o pace adevărată. Nu trebuie să-i facem eroi pe jurnaliştii de la Charlie Hebdo, dar nici nu trebuie să trecem prea uşor peste drama de la Paris. Diferenţele religioase nu trebuie să mai facă victime! Libertatea de expresie trebuie să-şi urmeze cursul, după cum teroriştii religioşi trebuie ţinuţi în frâu! Solidaritatea faţă de jurnaliştii ucişi a fost impresionantă, însă nu rezolvă problema eternului conflict dintre creştini şi musulmani. Toleranţa şi dialogul sincer pot aduce cele două mari tabere la un consens. Dumnezeu şi Allah sunt una şi aceeaşi zeitate divină! De ce nu ar fi creştinii şi musulmanii oamenii credincioşi aceluiaşi Dumnezeu? Eu mai sper însă ca actul terorist de la Paris să fi fost un eveniment izolat. Sper, de asemenea, din tot sufletul, ca ceea ce se va întâmpla în viitorul apropiat să nu mă contrazică!
