Acum câteva zile a sosit pe adresa ziarului o scrisoare expediată de una dintre abonatele noastre, doamna Nastasia Petcu, din comuna Cavadineşti. Am deschis plicul pregătită să mă încarc din nou cu energie negativă, ca de atâtea şi atâtea ori, citind despre necazurile oamenilor cărora le-a ajuns cuţitul la os şi au decis să apeleze la presă într-o ultimă încercare de a-şi găsi dreptatea. Rândurile aşternute pe coala albă de hârtie aveau însă să-mi dea peste cap toate trăirile acelei zile. Un amestec de tristeţe şi speranţă a făcut ca de această dată meseria de ziarist să nu-mi mai pară cvasi-inutilă, practicată într-o societate împietrită, îndobitocită, plină de „je m'en fiche!”. Mai există oameni! - mi-am zis. Mai există...
„Sunt mama unui militar împuşcat în revoluţia din 1989, Petcu Nelu, care îşi satisfăcea stagiul militar în Bucureşti. Cu toate că nu a fost declarat erou al revoluţiei, aşa cum au fost declaraţi toţi militarii împuşcaţi (căzuţi) la datorie, şi nu am primit niciun beneficiu, nu îmi doresc aceasta. La 25 de ani de la decesul fiului meu, domnul Gheorghe Marcu a scris o carte - „Cavadineşti '89 - lacrimi şi durere”. Cartea este scrisă în memoria fiului meu şi a altui militar rănit în revoluţie, Foca Eugen, tot din comuna Cavadineşti. Nu am cum să-l răsplătesc pe acest domn Gheorghe Marcu, pentru că suntem oameni simpli, în vârstă. Vă rog să publicaţi, în câteva cuvinte, mulţumirile familiei mele pentru acest domn, Gheorghe Marcu, în paginile ziarului dumneavoastră. Cu mult respect, mama eroului Petcu Nelu”, ne-a scris doamna Nastasia Petcu.
Nu ştiu câţi dintre dumneavoastră, cei care citiţi aceste rânduri, simţiţi ceea ce am simţit eu citind scrisoarea doamnei Nastasia. De altfel nici eu nu pot descrie ce am simţit citind acele rânduri aşternute simplu pe o foaie de hârtie... Parcă acea bucăţică de hârtie venea de undeva, din alte timpuri, timpuri pe care, din fericire, am avut norocul de a le prinde şi eu. O lume în care exista mai mult respect, mai multă aplecare către oameni, mai mult bun simţ... Doamna Nastasia mi-a amintit cumva de una dintre bunicile mele de la ţară, femeie blândă, muncitoare şi răbdătoare, căreia soarta i-a hărăzit pierderea mai multor prunci, în varii împrejurări. O femeie lovită crunt de viaţă dar care nu a urât pe nimeni niciodată şi care îi mulţumea lui Dumnezeu pentru pruncii pe ca i i-a lăsat în viaţă şi pe care a apucat să-i vadă ajunşi oameni mari, la casele lor, şi care i-au adus în ogradă alţi prunci.
Nu ştiu dacă doamna Nastasia mai are alţi copii, dar pe mine pierderea suferită de ea m-a impresionat profund, poate pentru că şi eu am un băiat şi nu-mi pot închipui cum ar fi să-l pierd şi să-i supravieţuiesc alţi 25 de ani şi cine ştie câţi alţii peste aceştia... Doamna Nastasia, când veţi citi aceste rânduri, să ştiţi că aveţi tot respectul meu! Iar dumneavoastră, domnule Marcu, vă transmit, iată, mulţumirile doamnei Petcu. Acestora li se adaugă şi ale mele... cel puţin...
