Se face rocada între garda veche şi cea nouă de prin administraţie şi lucrurile se află la început de drum prin oraşe şi judeţe. Situaţia s-a limpezit. La vârf de tot, însă, se joacă miuţa între cele două palate. Băse bate din picior precum un copil obraznic ce vrea musai să stea cu musafirii, deşi locul lui e în camera de joacă. Ştie că nu va primi acordul adulţilor, aşa că scoate limba, apoi strigă: „Dottore! Dottoreee!”, nemaiîncăpându-şi în piele de fericire, de parcă ar fi descoperit o grozăvie. Apelativul „dottore” este urmat de o poveste prost însăilată prin spate, de un funebru Funeriu al învăţământului românesc.
Locatarul de la Cotroceni ştie că a pierdut enorm din influenţa sa. Însă setea de putere este greu de ostoit, odată ce te-ai cam dedat la ea. Iar Băse e conştient de situaţie şi se relaxează. Face piaţa, strigă aiurea apelative fără sens şi mai bea câte o cafea cu jurnaliştii lehămesiţi. Nu mai e aceeaşi cafea cu jurnaliştii de odinioară, pe când era doar primarul general al capitalei şi candidatul care vroia să fugărească bunicuţa de la Cotroceni şi orice urmă de regim dictatorial Năstase. Era băiat vesel şi de gaşcă pe atunci, iar presa îl simpatiza şi bea liniştită cupa cafelei celei cu arome plină de promisiuni. I-a mai chemat şi-acum pe jurnalişti la cafea, iar oamenii au acceptat ca sarcină de serviciu, doar-doar vor prinde ceva-ceva de la imprevizibilul personaj. Băse se joacă de-a omul relaxat ce îşi spune „Doamne fereşte de mai rău!”. Se bucură de faptul că ochiul camerelor de luat vederi îl mai fixează încă. Mai este în atenţia publică… Dar, cu mintea românului cea de pe urmă, conştientizează că a scăpat uşor şi ieftin de urgia protestatarilor dintre gheţurile iernii care îi cereau să plece. S-a dovedit că „prea mult” este totuşi o limită finită.
De ce om fi având noi, românii, vocaţia dictaturii? De ce om fi suferind de boala uitării ce ne condamnă la retrăirea trecutului din care nu am învăţat încă tot tâlcul, ci am uitat?! Poate fiindcă, vrem sau nu să recunoaştem, trăim pe viu teoria involuţiei omenirii. Disputa dintre cele două palate continuă cumva la nivelul pueril născocit de iniţiatorul hotărât. Băse hăhăie luând în derâdere munca dedicată a celui tânăr, care a ales să rămână determinat pe băncile şcolii, tinzând spre performanţă, în loc să hălăduie mările şi porturile cu lumile lor pestriţe: beţivi, vânzători, femei uşoare la preţuri relative şi calitate îndoielnică. Cel mai tânăr premier al României nu s-a coborât să scoată limba la cel care sărea ţonţoroi într-un picior, râzând de studioşenia tânărului. Cu un pretext tras rău de tot de păr, oamenii preşedintelui îi cer premierului să plece, întrucât ar fi mare jefuitor de proprietate intelectuală. Uite: nu am legătură cu ştiinţele dreptului, deci nu am a mă pronunţa. Însă acum, în vremurile astea, apa caldă nu prea mai poate fi reinventată. Şi dacă în lucrarea la care doctorandul munceşte include, spre exemplu, formula corespunzătoare binomului lui Newton, asta înseamnă că este plagiatorul lui Newton?! Ridicol. Şi-apoi, ceva îmi spune mie că premierul cel tânăr chiar a muncit la lucrarea lui. Il văd studiind pe Ponta. Însă refuză să se contureze imaginea lui Băse terminând de citit, în final, după atâta amar de vreme, ”Levantul” lui Cărtărescu.
