Ascultând de curând cântecelul ăsta al Voltajului, fără supărare pentru nimeni, am zis cântecel, deşi a fost un hit şi este un hit, cum zice lumea, mi-am dat seama deodată că şi mie mi-e dor. Cum de ce mi-e dor? De multe, de mulţi, de vremuri apuse, de vremuri răsărite şi apuse, de vremuri după care mă uit la fiecare răsărit de soare, la fiecare apus de soare, într-un cuvânt, după vremuri care au fost şi nu mai vin, că doar de asta mi-e dor. Nu că mi-ar fi dor să stau din nou la rând la lapte, să las sticlele de lapte şi borcanele de iaurt la rând încă de la miezul nopţii, sau să mai iau pâine, brânză şi vreo bucată de salam ”pe sub mână”, că eu unul recunosc, am luat pe vremea aia şi pe sub mână, ca mai toată lumea, nu ca mai toată lumea, ca mai toţi românii, şi cine spune că a făcut foame minte din start, nu de alta dar mai toţi ăştia care ne mai mişcăm prin lumea asta, am beneficiat de ”marea sărăcie” de pe vremea lui ceaşcă. De fapt, greşesc, de pe vremea tovarăşului Nicolae Ceauşescu, măcar atât merită şi el, să ni-l amintim, chiar dacă nu am fost membri de partid, ca de un om care a fost în stare să ţină frâiele unei ţări atâţia ani, nu ca ăştia care au venit după el, s-au văzut bogaţi şi puternici peste noapte, şi i-a durut la cinci metri în faţa lor încotro se îndreaptă România. Îmi mai este dor de multe, dar eu sunt doar un om, un simplu om, cu ideile mele, cu necazurile şi bucuriile mele şi dacă vă scriu vouă, cititorilor, nu o fac neapărat pentru bruma de bani pe care o fac scriind, ci pentru că mi-e dor. Nu de voi, staţi liniştiţi, nu pot nici măcar s-o spun în glumă, mi-e dor de acea libertate, de acea bunăstare mult-promisă, de acea viaţă în care nimeni nu urăşte pe nimeni, nimeni nu omoară pe nimeni, nimeni nu exploatează munca nimănui, viaţa în care să nu depinzi de stupizeniile emanate de un Boc, de o Udrea, de un Băse sau de încercările puerile de contracarare a lor a unora ca Ponta, Antonescu, Iliescu (hai că mi-era şi dor să-i nominalizez pe toţi dar n-am spaţiu). Aşa că, mi-e dor! Mi-e dor de vremurile când cu un salariu infim, tata ne lua la sfârşit de săptămână la ”Pomul răsucit” unde mâncam mici adevăraţi şi alune prăjite, mi-e dor de vremurile când, tânăr fiind, îmi puteam permite să invit o fată la o prăjitură şi nu la o ţigară sau la un ”joint”, eeeh! mie mi-e dor de multe ca şi băiatului de la Voltaj. Numai că, deşi unii din bătrânii mei mi-au spus de multe ori să am grijă ce-mi doresc că s-ar putea să mi se întâmple, deocamdată sunt sceptic şi vă spun doar atât: Mi-e DOR!
