Nu milă de mine, că asta mi-a trecut de mult, nu milă de aproapele meu, că asta nu se se mai poartă pe la noi, pe la români, nici măcar pe la ţigani, că vezi, dragă Doamne, d-aia nu mai puteau trăi conducătorii României, că p-afară furau rromii şi erau asemuiţi cu românii, de parcă românii nu fură. Deci, eu zic că îmi vine să iau între mine şi România o milă distanţă. Că o fi o milă marină de 1.852 de metri, că o fi una terestră de vreo 1.654 de metri, milă să fie şi dacă s-ar putea să fie cu o milă mai aproape de Las Vega,s dacă s-ar putea.
Păi cum să nu-ţi vină să iei distanţă atunci când auzi ”zicerele” celebrei de-acum blonda consacrată (care de fapt nu e blondă naturală, d-aia mă întreb de multe ori de ce o fi atât de proastă), care a adus în actualitate o veche zicală - pun pariu că nici nu ştie cine a spus-o prima dată - cică ”nu conteaza cât de înalt ţi-e tocul, important este cât şi ce munceşti". Pe vremuri, era de fapt vorba despre lungimea părului, o spunea Florian Pittiş, numai că madam Nuţi, pe vremea aia fiind ocupată să-şi scoată nisipul din chiloţii pe care îi purta prin groapa de nisip în care se juca, nu a reţinut că nu nu era vorba şi despre muncă. Şi mai spune dânsa: ”A fi ministru în Guvernul Boc înseamnă să munceşti. Să te gândeşti în fiecare ceas ce să faci în ministerul tău, să rezolvi problemele”. Mamă, ce-mi mai place! Adică tâmpiţii ăia care au dus ţara de râpă şi au fost prin guvernul lui Tăriceanu, a lui... care mama lui a mai fost premier, ăia n-au ştiut că trebuie să muncească? Sau să şi gândească prin pauzele de bufet de pe la şedinţe? Da`, dar ăia nu spunea ”ministerul meu”, poate d-aia nici nu munceau, nici nu gândeau.
Până una-alta, românul are-o foame cam cât o milă, salariul cam de-un inch şi - şi asta e şi mai grav - se lasă o nepăsare, o lehamite peste viaţa de zi cu zi a românului, mai lungă decât Ecuatorul, mai lată decât Casa Poporului (de ce s-o mai fi numind oare aşa?) şi acum chiar mi-e milă.
Mi-e milă că văd femeile pe stradă cu câte un copil de mână, unul în burtă şi cu vreo trei-patru sacoşe în landou, de parcă ar vrea să arate că au destul să mai dea şi la alţii, şi nearătând nicidecum nemulţumite că guvernul le cam ia din bani.
Mi-e milă că nu mai văd cerşetori pe stradă. Ãştia ori au murit deja, ori o duc mai bine ca noi, pe alte meleaguri, ori s-au luat şi ei după blondă şi au aplicat zicala în felul lor: ”nu contează cât ţi-e cârja, nu contează dacă mergi, important e SÃ TRÃIEŞTI BINE ÎN ALTÃ ÞARÃ!”. Nu că mi-ar fi dor de cerşetori pe străzi, numai că m-a speriat doar gândul că o ţară în care nici cerşetorii nu mai au un loc de „muncă” e o ţară într-adevăr demnă de milă.
Dar hai să o contrazic şi eu pe blondă: tanti Nuţi, mai contează şi ce câştigi, atunci când într-adevăr munceşti! Că altfel, mi-e o milă!
Păi cum să nu-ţi vină să iei distanţă atunci când auzi ”zicerele” celebrei de-acum blonda consacrată (care de fapt nu e blondă naturală, d-aia mă întreb de multe ori de ce o fi atât de proastă), care a adus în actualitate o veche zicală - pun pariu că nici nu ştie cine a spus-o prima dată - cică ”nu conteaza cât de înalt ţi-e tocul, important este cât şi ce munceşti". Pe vremuri, era de fapt vorba despre lungimea părului, o spunea Florian Pittiş, numai că madam Nuţi, pe vremea aia fiind ocupată să-şi scoată nisipul din chiloţii pe care îi purta prin groapa de nisip în care se juca, nu a reţinut că nu nu era vorba şi despre muncă. Şi mai spune dânsa: ”A fi ministru în Guvernul Boc înseamnă să munceşti. Să te gândeşti în fiecare ceas ce să faci în ministerul tău, să rezolvi problemele”. Mamă, ce-mi mai place! Adică tâmpiţii ăia care au dus ţara de râpă şi au fost prin guvernul lui Tăriceanu, a lui... care mama lui a mai fost premier, ăia n-au ştiut că trebuie să muncească? Sau să şi gândească prin pauzele de bufet de pe la şedinţe? Da`, dar ăia nu spunea ”ministerul meu”, poate d-aia nici nu munceau, nici nu gândeau.
Până una-alta, românul are-o foame cam cât o milă, salariul cam de-un inch şi - şi asta e şi mai grav - se lasă o nepăsare, o lehamite peste viaţa de zi cu zi a românului, mai lungă decât Ecuatorul, mai lată decât Casa Poporului (de ce s-o mai fi numind oare aşa?) şi acum chiar mi-e milă.
Mi-e milă că văd femeile pe stradă cu câte un copil de mână, unul în burtă şi cu vreo trei-patru sacoşe în landou, de parcă ar vrea să arate că au destul să mai dea şi la alţii, şi nearătând nicidecum nemulţumite că guvernul le cam ia din bani.
Mi-e milă că nu mai văd cerşetori pe stradă. Ãştia ori au murit deja, ori o duc mai bine ca noi, pe alte meleaguri, ori s-au luat şi ei după blondă şi au aplicat zicala în felul lor: ”nu contează cât ţi-e cârja, nu contează dacă mergi, important e SÃ TRÃIEŞTI BINE ÎN ALTÃ ÞARÃ!”. Nu că mi-ar fi dor de cerşetori pe străzi, numai că m-a speriat doar gândul că o ţară în care nici cerşetorii nu mai au un loc de „muncă” e o ţară într-adevăr demnă de milă.
Dar hai să o contrazic şi eu pe blondă: tanti Nuţi, mai contează şi ce câştigi, atunci când într-adevăr munceşti! Că altfel, mi-e o milă!
