Nu ştiu ce părere au alţii, dar eu simt că primăvara asta care s-a îndurat în sfârşit să vină şi pe la noi nu aduce nimic bun. Ba dimpotrivă. Ne zbatem în aceeaşi criză din care tot ni s-a spus că am ieşit de nu ştiu câte ori până acum, salariile rămân la fel de insuficiente, dacă nu cumva chiar mai insuficiente decât până acum, iar oamenii de pe stradă nu par a se gândi deloc la apropierea Sărbătorilor Pascale, ci mai degrabă la postul impus de propriile buzunare goale...
Iar ieşirea din această gaură neagră economică şi socială nu se prea întrevede. Acea „luminiţă de la capătul tunelului” pare să se fi stins de mult prea mult timp, pentru că nimeni nu a mai aruncat în flăcările ei vreo speranţă, vreun vis sau vreo dorinţă. Şi ce vise mai pot avea românii, cei mai mulţi dintre ei, dacă în fiecare zi, cu o repetitivitate exasperantă, aud aceleaşi şi aceleaşi lucruri: şomajul creşte fără oprire, firmele se împuţinează pe zi ce trece sau îşi restrâng activitatea până la aceeaşi dispariţie inevitabilă, alimentele, utilităţile, medicamentele se scumpesc neîncetat, taxele şi impozitele nu doar că au rămas la fel de veşnice ca moartea, ci devin tot mai apăsătoare (pentru că, nu-i aşa?, bugetarii administraţiei de stat trebuie să-şi primească la timp lefurile), viaţa, în întregul ei, a ajuns atât de scumpă, că doar preţul morţii e mai mare.
Şi atunci, mai putem vorbi de bucurie, de linişte sufletească, de vise şi gânduri îndreptate spre viitor? Mai ne poartă gândul spre apropiata venire a celei mai mari sărbători creştine? Mai putem vorbi de venirea Paştelui, când mulţi dintre noi nu mai avem bani nici de o lumânare? Cum să ne mai aşteptăm la ceva bun, la lumina din suflete, când până şi un amărât de ou a ajuns atât de scump, de parcă găina care l-a făcut are pretenţia că-i lingou de douăşpatru de carate?! Mai putem vorbi de speranţă, când suprema realizare a multora dintre noi e să mai trăim o zi, la fel de anostă, de cenuşie şi de lipsită de sens ca şi cele de până acum? Singura speranţă care mai pâlpâie în sufletele unora dintre noi e că se va schimba ceva. Ce anume, însă, nu se mai ştie. Şi, mai grav, nu se ştie şi când s-ar putea schimba ceva. În bine, în rău, numai să se schimbe.
Parcă îmi vine aşa un dor de ducă, să plec unde oi vedea cu ochii, numai să nu mai stau în ţara asta amărâtă, condusă de nişte nenorociţi cărora nu le pasă de oamenii care mor de foame, de deznădejde ori de prea mult chin. Dar ăsta e doar un vis. Ca să poţi evada din puşcăria numită România îţi trebuie nu doar dorinţa, ci şi mijloacele necesare. Iar acestea, celor mai mulţi dintre noi, le lipsesc.
