În ultimii ani, zeci de mii de gălăţeni au ales să plece din oraşul sau localităţile natale pentru a munci în străinătate. Am mulţi prieteni care au ales drumul ăsta şi toţi mi-au dat acelaşi răspuns legat de motivele care i-au determinat să facă acest pas. Nu mai e vorba de corupţia şi birocraţia din sistem, de incompetenţa şi indiferenţa celor care ne conduc, ci de lipsa de speranţă pentru viitor. Pur şi simplu şi-au pierdut speranţa că se mai poate schimba ceva în bine, cel puţin în următorii 10-20 ani, şi nu vor să îşi risipească viaţa încercând să construiască ceva ce s-ar putea dărâma ca un castel de nisip cu fiecare guvernare, care face tot ce îi stă în putinţă pentru a demonstra că este mai dezastruoasă decât precedenta. Şi cine i-ar putea condamna? Sigur, nu e de dorit să ne luăm cu toţii tălpăşiţa spre meleaguri mai calde, dar ce poţi face când doar parveniţii reuşesc, aproape întotdeuna, să se instaleze pe funcţii de decizie în societate, fie că vorbim de politic, administraţie sau chiar mass-media? Am ridicat aproape la rang de instituţie ipocrizia, în oricare din formele ei. Permitem unor semianalfabeţi să ne conducă şi avem apoi pretenţia să ne fie mai bine.
Un prieten plecat în Germania mi-a vorbit acum câteva zile despre un lucru pe care nu îl credeam posibil: plăcerea de a merge la muncă. Este inginer şi lucrează într-o companie puternică, iar principiul de bază pe care se axează firma respectivă este motivarea angajaţilor. Şi nu mă refer aici doar la prime şi bonusuri, ci la impulsionarea angajaţilor, mai ales atunci când comit greşeli. Cu o asemenea mentalitate este imposibil, chiar şi dacă ai fi o persoană cu retard mintal sever, să nu ai rezultate formidabile într-un timp relativ scurt. La noi, până când nu îl vedem la pământ pe cel care a realizat ceva, indiferent cât de mic şi insignifiant ar fi, nu ne lăsăm. Cum poţi să evoluezi ca individ şi ca societate cu o astfel de mentalitate? Păi nu poţi şi ajungi astfel să involuezi. Adică exact ce facem noi astăzi.
În mai puţin de două luni vom avea alegeri locale şi nu cred, sincer, că se va schimba ceva. În orice caz, nu în bine. Şi asta nu pentru că aş fi negativist din fire, ci pentru că am experienţa ultimilor 22 de ani. Sunt o persoană optimistă ca structură, dar nici nu pot trece cu vederea realităţile cotidiene. Iar una dintre ele este că am rămas în bună măsură cu pleava, cu praful de pe tobă, iar cu aşa ceva nu poţi ajunge prea departe. Sigur, avem şi oameni valoroşi, ce ar putea face diferenţa, dar nu vor fi lăsaţi prea curând să o facă. Mecanismul de care vorbeam mai sus este mult prea puternic înrădăcinat şi nu ştiu ce ar mai putea în momentul de faţă să îi măture pe neaveniţi din locurile călduţe, care consideră că li se cuvin. Este trist pentru că ajungi astfel să te gândeşti că doar plecând în afară vei reuşi să fii apreciat cu adevărat şi să îţi faci un rost fără să devii ca cei care ne conduc în prezent.
