Dacă stai şi citeşti definiţiile acestor două cuvinte, perfect şi absolut, ar cam trebui să înţelegi că de fapt înseamnă cam unul şi acelaşi lucru. Numai că, dacă porneşti în căutarea lor în viaţa de zi cu zi, în viaţa în care te dai când cu capul de tocul de sus al uşii, când de pragul de jos, nu prea cred că ai să întâlneşti vreodată ceva perfect sau ceva absolut, ca să nu mai vorbim că nici absolut perfect şi nici perfect absolut nu cred că ai să descoperi. Uite, de exemplu, un tânăr la prima sa iubire spune că a întâlnit femeia perfectă şi că este absolut îndrăgostit. Asta până la cununie, până la apariţia primelor greutăţi inerente ale unui cuplu la început de drum, până la întrebările alea meschine „de unde vii la ora asta” când iubirea perfectă a vieţii tale te simte de la o poştă că miroşi a beuturică sau „da' cât ai dat dragă pe poşeta aia, că mai aveam de dat şi pe la întreţinere”. Uite, vedeţi, aici apare absolutul, adică absolut normal să dispară impresia de perfecţiune din primele zile ale iubirii. Şi stă omul ăla oleacă ameţit, se uită lung la iubirea vieţii lui şi se întreabă (retoric): „oare ce naiba am văzut eu perfect la asta care ţipă la mine, uite ce gură mare are când ţipă?”. Sau, invers: „uite mă ce zgârciob mi-am luat, face atâta caz pentru o nenorocită de poşetă, nu-i nimic, îi arăt eu lui ce noapte absolut singură o să aibă!”. Dar asta nu-i nimic, mai deunăzi mi-am zis că am descoperit în sfârşit perfecţiunea absolută. Pe când aşteptam un autobuz în staţie prin Þiglina am observat la un metru şi ceva de trotuar, drept în stradă, pe o lungime de vreo patru metri, o cocoaşă perfectă a asfaltului. Parcă se modelase asfaltul în jurul unei conducte de apă caldă ceva, chestia e că nimeni nu pare să bage de seamă această cocoaşă, şoferii de pe autobuze, trolee sau microbuze au doar grijă să o ocolească, soarele are grijă să o coacă mai departe în speranţa că într-o zi va da în clocot sau va pocni precum un cozonac prea copt, iar eu, absolut normal, nu pot face altceva decât să aduc cocoaşa în atenţia celor responsabili, nu de alta dar nici n-au terminat încă bine linia de tramvai şi vor trebui să se apuce de peticit ce-au asfaltat acum trei-patru-cinci ani pe Brăilei. Poate o să se găsească vreun cârcotaş să spună că nici măcar nu-i treaba mea să sesizez imperfecţiunile străzilor, sau că e absolut normal ca pe asemenea caniculă să se mai umfle şi asfaltul. Perfect, le dau dreptate, nu-i treaba mea, mai ales că nici eu unul nu mă consider perfect, am şi eu defectele mele ca orice om, sunt absolut şi un mare cârcotaş, numai că asta-i treaba, nu mă pot abţine. Şi asta doar pentru că nu pot să stau liniştit şi să mă doară perfect în absolut.
