În ultimii douăzeci de ani am reuşit să distrugem cea mai de preţ avuţie a naţiei. E vorba de tânăra generaţie. Cei care cu adevărat au reuşit să răzbească în viaţă sunt adolescenţii în care părinţii au investit masiv, pentru care au făcut sacrificii în fiecare zi şi care au avut şi voinţă să facă ceva. Restul nu reprezintă decât o masă amorfă, un soi de turmă extrem de uşor de manipulat. Nu au niciun scop în viaţă, fac doar ceea ce gaşca lor crede că e cool, sunt needucaţi, prost crescuţi şi fără răbdare. Cineva îmi povestea ieri că un grup de tineri venise la biserică pentru a se mirui. La prima vedere o asemenea imagine arată bine, dar nu era decât o aparenţă. Unul dintre ei, mai şmecheraş, le-a cerut doamnelor din faţă să îi lase pe ei să se miruiască primii pentru că... nu mai au răbdare să aştepte. Cu alte cuvinte, bătrânele de şaptezeci de ani puteau aştepta, dar ei nu. Când una dintre bătrânele le-a spus că nu îi poate lăsa în faţa lor, şmecheraşul s-a dezlănţuit. Le-a spus că vor pleca şi nu vor mai veni niciodată la biserică. De parcă pierderea ar fi fost a credincioşilor, nu a lor, „unşii” lui Dumnezeu. Pentru ei mersul la biserică nu era decât o altă chestie de bifat în acea zi, un lucru de care auziseră şi pe care trebuiau să îl încerce. Dacă presupune un mic efort din partea lor, cum ar fi să aştepţi la rând preţ de câteva minute, îşi iau jucăriile şi pleacă. Asta e generaţia de astăzi. Vina este în bună parte a părinţilor. Prea puţini dintre ei mai sunt dispuşi să sacrifice timp pentru a sta cu copii, pentru a-i verifica şi a le corecta devierile de comportament, acolo unde este cazul. Şi pentru ei a face un copil e o chestie pe care trebuie să o bifeze la un moment dat în viaţă şi care nu implică prea mari responsabilităţi. Dacă ai un copil sau mai mulţi, asta nu înseamnă că nu te poţi duce la saună, la întâlniri cu prietenii şi lista poate continua. Ceea ce nu înţeleg ei este că poţi face toate aceste lucruri, dar nu chiar în fiecare zi. Copilul creşte ştiind că dacă ţipă sau plânge, va primi ceea ce doreşte. E şantajul emoţional pe care l-a văzut la alţi copii şi care funcţionează. Când se mai măreşte, nimeni nu mai reuşeşte să se înţeleagă cu el, iar reproşurile nu întârzie să apară: „mai bine nu te mai făceam, dacă ştiam că vei fi aşa o obrăznicătură!”. Ceea ce nu înţeleg aceşti părinţi este că vina este doar a lor pentru ce a ajuns copilul. Văd zilnic aşa zişi părinţi, tineri care au turnat câte doi, trei copii, ca la norma impusă de Partidul Comunist, iar acum stau în faţa blocului, mănâncă seminţe şi îşi plâng de milă. Cine spunea că ar trebui organizat examen pentru tinerii care vor să se căsătorească şi vor să aibă copii, exact ca la testarea pentru obţinerea permisului de conducere, nu a ştiut câtă dreptate are. Atât timp cât părinţii vor sacrifica întotdeuna timpul petrecut cu familia pentru a aduce nişte bani în plus acasă, pe ideea că afecţiunea poate fi cumpărată, tânăra generaţie va rămâne în bataia vântului, iar din asta nu va ieşi nimic bun.
