...pentru că în România, cât om fi de patrioţi şi de iubitori de ţară, pare să nu mai fie deloc bine de trăit. De ce? Simplu: la ce bulibăşeală e în toate structurile statului, în toate instituţiile care ar fi trebuit să ne facă nouă, contribuabililor, viaţa mai uşoară, e imposibil să trăieşti normal şi decent. Şi e normal, atunci, ca peste 20% dintre români să considere emigrarea ca unică soluţie pentru un trai nu neapărat mai bun, dar măcar mai stabil, mai sigur şi lipsit de „surprize-surprize” din partea guvernanţilor cei destoinici, care schimbă legile şi modul lor de aplicare mai dihai decât pe şosete. Exemple în acest sens sunt nenumărate, iar seria „reformelor” care ar fi trebuit să aducă la niveluri occidentale sistemul sanitar, educaţia, justiţia, administraţia publică stă mărturie a incompetenţei şi a stilului „ca la noi la nimenea” care pare să constituie unicul mod de gândire al „geniilor” care ne conduc de vreo 20 de ani încoace.
Din păcate, la fel de adevărat e că mare parte din vina pentru situaţia în care am ajuns o purtăm noi, cei care am ales respectivele „genii” într-ale politicii, permiţându-le astfel să-şi facă de cap pe banii, sănătatea şi viaţa noastră. „Mica” problemă este însă că tot de vreo 20 de ani, cei care s-au băgat în faţă prin partide s-au dovedit a fi nişte oportunişti a căror unică grijă a fost să-şi facă buzunarele cât mai doldora, indiferent cum, dar cât mai repede cu putinţă. Că pentru asta au furat, au înşelat, au călcat în picioare drepturile altora, unii chiar au băgat oameni în pământ, nu a contat. Esenţial a fost să-şi clădească imperiile personale de miliardari de carton, să se fălească în faţa amărâţilor care înseamnă 40% din populaţia României cu limuzinele lor de neam prost, cu viloaiele clădite mai fără gust decât un buncăr sovietic ori - de din ce în ce mai multe ori - cu odraslele lor lipsite de cultură dar dotate cu tupeu, prost gust şi multă, multă mârlănie. „Mă opreşti pe mine, bă?! Acu' îl chem pe tata” a devenit un refren din ce în ce mai auzit prin oraşele României, un refren reluat cu încăpăţânarea prostului de tot soiul de beizadele pline de bani dar lipsite de cei şapte ani de-acasă.
Dar, ce să-i faci? Asta e România în care am ajuns să trăim, iar unica soluţie pare să fie doar plecarea definitivă în altă ţară. Pentru că a schimba ceva în ţara asta acum, când toate merg mai rău ca în republicile bananiere, pare să fi devenit imposibil. Sau ar fi posibil doar dacă, vorba unui ţăran hâtru, „dăm foc şi arăm”, de la un capăt la altul al ţării, ca să-i desfiinţăm odată pentru totdeauna pe cei care ne-au adus în această situaţie.
Din păcate, la fel de adevărat e că mare parte din vina pentru situaţia în care am ajuns o purtăm noi, cei care am ales respectivele „genii” într-ale politicii, permiţându-le astfel să-şi facă de cap pe banii, sănătatea şi viaţa noastră. „Mica” problemă este însă că tot de vreo 20 de ani, cei care s-au băgat în faţă prin partide s-au dovedit a fi nişte oportunişti a căror unică grijă a fost să-şi facă buzunarele cât mai doldora, indiferent cum, dar cât mai repede cu putinţă. Că pentru asta au furat, au înşelat, au călcat în picioare drepturile altora, unii chiar au băgat oameni în pământ, nu a contat. Esenţial a fost să-şi clădească imperiile personale de miliardari de carton, să se fălească în faţa amărâţilor care înseamnă 40% din populaţia României cu limuzinele lor de neam prost, cu viloaiele clădite mai fără gust decât un buncăr sovietic ori - de din ce în ce mai multe ori - cu odraslele lor lipsite de cultură dar dotate cu tupeu, prost gust şi multă, multă mârlănie. „Mă opreşti pe mine, bă?! Acu' îl chem pe tata” a devenit un refren din ce în ce mai auzit prin oraşele României, un refren reluat cu încăpăţânarea prostului de tot soiul de beizadele pline de bani dar lipsite de cei şapte ani de-acasă.
Dar, ce să-i faci? Asta e România în care am ajuns să trăim, iar unica soluţie pare să fie doar plecarea definitivă în altă ţară. Pentru că a schimba ceva în ţara asta acum, când toate merg mai rău ca în republicile bananiere, pare să fi devenit imposibil. Sau ar fi posibil doar dacă, vorba unui ţăran hâtru, „dăm foc şi arăm”, de la un capăt la altul al ţării, ca să-i desfiinţăm odată pentru totdeauna pe cei care ne-au adus în această situaţie.
