Termenul ăsta îl tot aud încă de pe vremea când stăteam la gura sobei şi ascultam poveştile bunicului, e un termen atât de adânc înrădăcinat în viaţa românului, că fără el cred că nici n-ar mai exista poporul român. De parcă ne-am fi născut din sacrificiu şi pentru a fi sacrificaţi. Taţii bunicilor noştri s-au sacrificat, şi-au lăsat copiii acasă şi s-au dus să lupte pentru independenţa României şi care din ei au avut baftă să scape cu viaţă au primit şi o bucată de pământ pentru ei şi pentru urmaşii lor. S-a chemat că au făcut parte dintr-o generaţie de sacrificiu. Bunicii noştri, care au mai scăpat din cele două războaie mondiale şi din foametea de prin 1933, când mulţi au mâncat câini şi şobolani, când au zis şi ei că au sărit pârleazul, s-au trezit cu colectivizarea şi cu naţionalizarea. S-au dus pe apa sâmbetei şi pământurile moştenite, şi banii puşi deoparte pentru zile negre şi au fost nevoiţi să-şi rupă de la gură pentru a le asigura copiilor măcar o brumă de educaţie, sperând ca măcar ei să ducă o viaţă mai bună. S-a chemat că au făcut parte dintr-o generaţie de sacrificiu. Părinţii noştri, la rândul lor, vrând-nevrând, au trebuit să se sacrifice pentru binele patriei, s-au înhămat, care din convingere, care de nevoie, care mai împins de la spate, la căruţa comunismului a cărui şef de atelaj era nea Nicu. Au fost aburiţi de minţile luminate ale partidului că sacrificiul lor este necesar pentru construirea socialismului multilateral dezvoltat, prima cărămidă a viitorului comunism, comunism în care noi, copiii lor, urma să avem o viaţă mai roz decât rozul. Mi-i amintesc şi acum înlemniţi de frig, cu ochi cârpiţi de somn, întorcându-se după o noapte de stat la coadă cu câteva pungi de tacâmuri, de gâturi sau pipote, bucuroşi că măcar vreo câteva zile vom avea ce mânca. S-a chemat că şi ei au făcut parte dintr-o generaţie de sacrificiu. Şi iată că a venit şi rândul nostru să ne sacrificăm pentru ca noi, cei care am ieşit în stradă scuturând de pe noi jugul a 25 de ani de genocid, să avem o bătrâneţe cât de cât liniştită, fără lipsurile prin care au trecut înaintaşii noştri, bucurându-ne de bunăstarea copiilor noştri. Şi ne-am tot sacrificat, am strâns din dinţi când n-am avut bani de ciocolată, uneori, pe vremea „orgilor de lumini” din epoca de aur, am învăţat la lumina lumânării şi am fost numiţi generaţie de sacrificiu atunci când liceul mai întâi a fost lungit la cinci ani, apoi când s-a revenit la patru ani, atunci când în loc de tehnician ieşeai din liceu cu titulatura de muncitor cu înaltă calificare pentru a te deosebi de cei care făceau doar şcoala profesională, dar care într-un fel erau ceva mai avantajaţi, ajungeau la salariul lor mai devreme. Şi am rămas şi noi în istorie tot ca generaţie de sacrificiu. Urmează copiii noştri - doar ai noştri, nu şi ai lor.
