Hotărât lucru: societatea noastră e dezgustată, suprasaturată de circ, scandal, prostie, hoţie şi orice formă de manifestare a mizeriei umane. Trecem prin exacerbarea manifestărilor răului, iar bariera ce ne menţine în limitele răbdării se subţiază zilnic. Acum e momentul în care societatea conştientizează nevoia de frumuseţe, rafinament, educaţie, cultură.
Îmi amintesc ochii senini ai celei mai dragi diriginte, care îmi spunea în adolescenţă că lucrurile se vor reaşeza în matcă. Era atât de încrezătoare – chiar dacă, pentru o vreme, orice dictatură a părut că va fi eternă, mai devreme sau mai târziu s-a dizolvat cumva. Zâmbesc la imaginea sa, aşa cum în copilărie ne bucura pe toţi în timp ce îi lăsam cu toată încrederea sufletele tinere din care modela cu răbdare caractere puternice.
În această săptămână mi-am vizitat foştii profesori de liceu şi am simţit protestul lor ca pe un cuţit în inimă. Persoane echilibrate, calme, amabile, aşa cum sunt de regulă, se aflau acum la limita răbdării şi trebuia să îşi calce deminitatea în picioare pentru a susţine că nu îşi mai pot întreţine familiile din meseriile pentru care societatea ar trebui să le fie recunoscătoare. Se măsoară, ca în „Patul lui Procust”, o normă seacă de ore, ignorându-se faptul că acelaşi număr de ore este alocat pentru pregătirea cursurilor susţinute la clasă, iar cunoaşterea este oferită cu o parte a sufletului. Există şi excepţiile de tiranie, corupţie sau indolenţă, dar acelea reprezintă doar rebuturile şi nu le putem considera definitorii. Dincolo de profesiile pe care le avem, în mare parte, ceea ce suntem ca oameni este rezultatul lor, pentru care nu e suficient să le fim recunoscători în inimile noastre, ci întreaga societate ar trebui să le arate gratitudinea, recunoştinţa pe care o merită, printr-o politică de stat care să îi aşeze într-unul dintre primele locuri. Ei clădesc temeliile unei naţii. Însă una dintre primele categorii profesionale asupra căreia societatea a fost asmuţită este cea a profesorilor, în trecut numiţi „apostoli ai neamului”.
De foarte multe ori profesorii ne-au predat una dintre cele mai valoroase lecţii: cea a răbdării şi perseverenţei. În această perioadă, însă, învăţătoarea Cristiana Anghel ne-a arătat că timpul nu mai are răbdare cu noi, că este nevoie acum să demonstrăm determinare şi să lansăm mesajul că nu mai acceptăm abuzurile unei puteri crude, inumane.
Opoziţia nu reuşeşte să se pună de acord şi îşi repetă aceeaşi întrebare: care este soluţia – impetuozitatea sau răbdarea?! Gesturile extreme şi-au demonstrat ineficienţa, iar timpul nu mai are răbdare, deci avem în faţă impasul. Concomitent ne aflăm într-un punct zero. Încotro vom apuca? Vom alege lumina sau întunericul?
