De o bună bucată de timp facem lucrurile din automatism, fără pic de pasiune. Unii dintre noi au făcut asta toată viaţa pentru că „tati” şi „mami” i-au împins spre o meserie doar pentru că aşa credeau ei că e mai bine, nu pentru că odraslei chiar îi plăcea ce urma să facă. Societatea noastră este menţinută încă în viaţă doar pentru că trebuie, nu pentru că ar exista o coeziune, o unitate de idei care să ne adune laolaltă şi asta e mai rău decât dacă ne-am dezintegra, pentru că astfel s-ar crea o comunitate nouă. Cei care ne conduc, fie că vorbim de politic sau de economic, în cele mai multe cazuri sunt nişte şmecheraşi inculţi, care au reuşit să dea din coate mai bine decât alţii pentru a ajunge acolo şi pornind de la această realitate perspectivele nu arată deloc bine. Ceea ce ne lipseşte individual, dar şi ca societate, este un scop, un ţel, care să fie îmbrăţişat de toţi şi pentru care ar merita să ne unim forţele. În prezent, fiecare trage pe turta lui, fără să-i pese prea mult de ce se întâmplă în jurul lui, chiar dacă prin prisma funcţiei pe care o ocupă exact asta ar trebui să facă. Să îi luăm de pildă pe japonezi. Ştiu! Prost exemplu pentru o societate ca a noastră, dar el reflectă cel mai bine ceea ce vreau să subliniez. După tsunami, toţi, cu mic, cu mare, s-au apucat să reconstruiască zonele devastate. Nu a contat că erau bătrâni de 80 de ani sau bolnavi. Toţi au ştiut că asta trebuie să facă şi în şase luni nici nu se mai cunoştea că apele măturaseră totul în cale. Oraşe întregi au fost reconstruite de la zero fără ca cineva să se plângă de ceva. Dacă la noi se întâmpla aşa ceva, populaţia ar fi fost relocată şi mă îndoiesc că ar mai fi revenit vreodată acolo. Este suficient să te uiţi pe stradă ca să îţi dai seama cât de acută este problema cu care ne confruntăm. Oameni cu feţe inexpresive, care se îndreaptă spre nicăieri. Se căsătoresc pentru că trebuie, fac copii pentru că aşa le spune lumea, îşi iau un job pentru că aşa le impun părinţii sau anturajul. Nici măcar pasiunile nu mai sunt ale noastre. Am ajuns atât de influenţabili, încât e suficient să ne spună cineva că îi place să se caţere pe munţi sau să sară cu paraşuta, ca să ne apucăm şi noi de aşa ceva. Ceea ce constituie cu adevărat o problemă este nu situaţia în care ne aflăm, ci faptul că lumea nu conştientizează că face totul din automatism. Treptat, ne-a dispărut voinţa de a face ce ne dorim cu adevărat, de a ne îndeplini visurile, chiar dacă traversăm o perioadă dificilă economic. Am ajuns legaţi cu sfori invizibile de tot soiul de cutume, obiceiuri şi alte tâmpenii împrumutate de la alţii, astfel că mulţi dintre noi îşi irosesc cei mai buni ani din viaţă făcând ceea ce nu le place şi spunând lucruri pe care nu le gândesc. Depinde de fiecare dintre noi să îşi recapete controlul asupra propriei vieţi şi să înceapă să meargă pe drumul pe care ei şi nu alţii îl consideră bun. Doar aşa putem avea speranţe că vom avea o altă societate, deşi dacă e să ne gândim la generaţia de mâine, nu ştiu dacă să râdem sau să plângem.
