Un firicel firav de speranţă se străduie să sfâşie teritorii peste care domneşte Întunericul venit pe Pământ din străfundurile Iadului. Am urmărit cu oarece detaşare evoluţia din Egipt, iar în sufletul meu îşi făcea loc o speranţă naivă pentru eliberarea lumii arabe. Eliberarea aceasta pare o utopie, cu atât mai mult cu cât Hosni Mubarak şi-a atins acum scopul oricărui dictator „Divide et impera - dezbină şi stăpâneşte”. Acum văd luptele de stradă şi memoria îmi reînvie imaginea morţii din România lui decembrie ’89. Probabil că măcelul fratricid va izbucni, iar unii îi vor împuşca pe alţii. Aşa cum la noi, în Bucureşti, s-au împuşcat unii pe alţii în confuzia alimentată de indivizi specializaţi în asemenea manevre.
După atât de multe zile în care totul este închis, banii nu circulă, probabil că alimentele s-au terminat şi inevitabil la Cairo a fost atins pragul oboselii.
Le vedeam sărăcia şi unitatea ce răzbăteau din imaginile camerelor de luat vederi ale jurnaliştilor români. Le înţeleg dorinţa de eliberare din cuşca dictaturii. Oamenii care au avut norocul să se nască şi să locuiască în ţări civilizate, care nu au trăit experienţa celor din Blocul Comunist, nu pot percepe cu exactitate intensitatea dorinţei descătuşării ce şi-a găsit acum expresia colectivă în Egipt şi alte ţări care îşi doresc eliberarea acestui neam. Sărăcia, lipsurile materiale, pălesc în faţa nevoii de eliberare. Fără libertate societatea este aruncată într-o beznă mai întunecată decât absenţa însăşi a electricităţii.
Din lumea arabă, şi cea islamică, mai largă, au izbucnit atentate extremiste, duse de personaje demonice, care manipulează creierele unor mase mari de manevră constituite din oameni simpli, needucaţi. Liderii demonici denaturează adevăratul sens al “jihadului” – lupta sfântă nu înseamnă să îi omori pe creştini, budişti ori alţi nemusulmani, ci înseamnă să te lupţi cu propriile tare, să îţi învingi proprii demoni şi astfel să devii o fiinţă evoluată spiritual.
Pe lângă atentatori există oamenii obişnuiţi, de o bunătate atât de rar întâlnită în lumea ultracivilizată a Bâtrânei şi Liberei Doamne Europa. Dezvoltarea materială, ştiinţifică, a ţărilor moderne le-a adus oamenilor acea uscăciune sufletească, generată de ruperea rădăcinilor. Admiraţia mea pentru aceşti oameni nu implică blamarea creştinilor, hinduşilor, budiştilor ori a poporului meu. Cu toţii avem calităţi şi defecte. Nu mă voi opri acum asupra cultului cruzimii războinicilor şi nici asupra ghinionului de a fi femeie într-o lume arabă, musulmană, unde aproape că nu se percepe noţiunea egalităţii dintre sexe.
Mi-aş dori doar ca ţările arabe, cele islamice, să aibă şansa libertăţii, de a face propriile alegeri. Aşa cum noi am primit acestă şansă, de a alege - bine sau prost - chit că acum ne înjurăm conducătorii, momentul în care i-am ales, deciziile pe care aceştia le iau şi sărăcia în care ne-au scufundat prin amestecul intenţiei şi prostiei.
