Aşa cum ne-am obişnuit de câţiva ani încoace, ultima sesiune a examenului de bacalaureat a produs aceeaşi dezamăgire şi acelaşi şir nesfârşit de lamentaţii cum că subiectele au fost prea grele, ori că în anii de liceu nu s-a studiat aşa ceva, ori că oricum, era imposibil să fi luat bacul la cât de puţin învăţaseră. Bine, ultima motivaţie e de-a dreptul tembelă, pentru că oricine a spus aşa ceva recunoaşte implicit că a trecut prin şcoală mai neudat decât gâsca prin apă (zburătoarea pentru că are grăsime prin pene, individul respectiv probabil pentru că are osânză pe creier...).
În atare situaţii, iniţiativa ministrului Educaţiei, de a introduce bacalaureatul diferenţiat (unul „naţional”, pentru cei care au totuşi de gând să-şi continue studiile, şi altul „profesional”, destinat celor mai sătui de carte şi care vor să devină meseriaşi calificaţi), este demnă de toată lauda, mai ales dacă privim puţin spre situaţia existentă pe piaţa muncii.
Dar - pentru că şi aici există un mare „DAR” - carenţele proiectului iniţiat de ministra Andronescu există, şi încă în număr deloc neglijabil. Iar cea mai mare dintre acestea este reprezentată chiar de faptul că în liceele (sau grupuri şcolare industriale, sau cum naiba s-or mai fi numind acum...) elevii nu studiază exact ceea ce li s-ar putea cere la un asemenea „bacalaureat profesional”. Pe vremuri, adică acum vreo douăzeci şi ceva de ani, în liceele cu profil industrial existau, stipulate în programa şcolară, aşa-numitele cursuri practice sau, cum li se spunea de mai toată lumea, „atelier”. Acolo elevii învăţau câteva noţiuni de strungărie, lăcătuşerie, tâmplărie, tinichigerie ş.a.m.d. Şi, dacă îşi dădeau silinţa, puteau deveni meseriaşi foarte buni în aceste domenii.
Acum, însă, după nenumăratele „reforme” ale sistemului educaţional pe care le-au implementat, cu grade diferite de „reuşită”, mai fiecare ministru care a ocupat fotoliul de şef al Educaţiei, din învăţământul tehnic românesc s-a ales praful şi pulberea. Evident, cârcotaşii vor spune că oricum nu ne mai trebuie muncitori cu înaltă calificare, pentru că industria românească e distrusă de ani buni. Se poate, dar pe piaţa muncii, de la noi şi de aiurea (mai ales de aiurea) se cer în continuare sudori, petrolişti, tâmplari (nu dintr-ăia care „tâmplăreau” nemţii prin Germania în primii ani de după '89, ci tâmplari adevăraţi, care să facă mobilă) sau alte calificări.
E drept, şi acum se învaţă discipline tehnice, dar asta se face sporadic şi superficial, pe motiv că, oricum, tehnologia a evoluat într-aşa măsură încât omul a fost înlocuit de maşini tot mai inteligente care efectuează în locul lui toate operaţiunile, omul fiind doar un simplu supraveghetor. Însă faptul că printre probele de bacalaureat, fie el „profesional”, fie „naţional”, se numără faimoasa „evaluare a competenţelor specifice” uneia sau alteia dintre disciplinele practice nu poate înlocui „calificarea”, aşa cum este ea percepută de angajatorii din ţări precum Germania, Anglia ori Franţa. Acolo, dacă într-un CV mai poţi bate câmpii cu graţie, arogându-ţi n-şpe supra-, poli- sau mega-calificări şi certificări profesionale, la proba de lucru (care constituie baza angajării într-o companie de producţie din Vest) nu mai poţi trişa. Şi atunci se va vedea ce calificări are pretendentul la un salariu de meseriaş occidental - la butonat Facebook-ul, la scris neromâneşte pe mess, la fumat iarbă în dosul blocului ori la scuipat seminţe prin autobuz.
