România este una dintre puţinele ţări din lume unde totul are o explicaţie. Chiar dacă nu există nicio explicaţie pentru ce s-a întâmplat. Cele mai tari explicaţii vin, evident, din sfera politicului, când este vorba, v-aţi prins, de fapte de corupţie. Când beizadeaua Andrei Hrebenciuc a fost săltat de procurorii anticorupţie, tatăl său a venit imediat cu o explicaţie: nici vorbă de corupţie, totul s-a făcut cât se poate de legal. Şi câtă dreptate are... Printr-o hotărâre judecătorească pronunţată în urma unui trafic de influenţă cât se poate de legal, statul a rămas fără 40.000 de hectare de pădure, ce echivalează cu un prejudiciu de peste 300 de milioane de euro. Când Marean Vanghelie care este negocia ca la talcioc cine să preia şefia PSD dacă plagiatorul Ponta ar ajunge preşedinte, totul ţinea, evident, de o discuţie politică, nu de corupţie. Există o limită până la care îţi poţi fura singur căciula. Peste acea limită, nu poţi face altceva decât să te confrunţi cu realitatea, cea pe care singur ţi-ai creat-o. Joaca asta la limita legalităţii, ce se practică în ţărişoara noastră de ani buni, şi-a atins termenul de garanţie. Nu mai merge să îţi negociezi numirea pe nu ştiu ce funcţie sau judecarea în libertate pentru că băieţii buni atât aşteaptă. Şi sunt mai flămânzi ca niciodată. Cred că este doar începutul. Dacă lucrurile vor continua de aceeaşi manieră, în scurt timp nu vom rămâne numai fără preşedinţi de consilii judeţene, ci şi fără parlamentari, dar este exact de ce avem nevoie pentru a putea spera la o viaţă mai bună. Guzganii ăştia nu se vor lăsa duşi niciodată decât cu forţa din funcţiile pe care singuri şi le-au tras prin şantaj şi trafic de influenţă. Este un mecanism care a funcţionat atât de bine în ultimul sfert de secol în România, dar care acum începe să scârţâie din ce în ce mai tare din toate balamalele. Doar valoarea va fi singura care trebuie să vorbească, aşa cum e normal în orice comunitate ce se pretinde civilizată. Mai avem însă mult de muncă şi la acest capitol. E suficient să amintesc de Simona Halep, sportiva care a fost atât de hulită în ultimele luni pentru rezultatele mai puţin bune pe care le-a obţinut. Nu a contat că cei care aruncau cu lături nu se pricep deloc la tenis, unii nici nu ştiu să scrie bine româneşte, important este că aveau posibilitatea să arunce şi ei o piatră şi au făcut-o cu simţ de răspundere. Acum, după ce Simona a şters pe jos cu Eugenie Bouchard, considerată de mulţi net superioară sportivei noastre, şi cu Serena Williams, aproape invincibilă în ultimii ani, mulţi din cei care o criticau au trecut lejer în barca euforicilor. V-aţi prins, există o explicaţie. E clasică, aş putea spune, la noi, românii. Atât timp cât eşti în vârf, cât eşti pe val, toţi îţi sunt alături. Cum ai dat semne de oboseală, te trezeşti că eşti un nenorocit, un nemernic, care a ajuns unde este numai prin mişmaşuri sau poate printr-o conjunctură ce ţi-a fost favorabilă. Este o meteahnă de care ne va fi greu să scăpăm, pentru că ţine de mentalitatea multora dintre noi, dar la ce se întâmplă în ultima vreme, cred că nimic nu este imposibil.
