Nu credeam că vom ajunge într-un sistem în care economia să supravieţuiască doar din ce mai stoarce o firmă de la alta în contul datoriilor pe care le are de încasat. Dacă datornicul intră în insolvenţă şi nu îşi mai poate onora plata datoriilor decât în mică parte, sunt mari şanse ca şi creditorii lui să aibă cât de curând aceeaşi soartă. E o imagine pe care o văd de ani de zile şi nu pare că se va schimba ceva în viitorul apropiat, în orice caz nu în bine. Dacă firmele o duc rău, evident angajaţii nu o duc mai bine. Cele necesare traiului zilnic, dar şi serviciile trebuie plătite imediat, dar oamenii nu mai pot face asta, oricât ar vrea. Tot ce pot face este fie să reducă de unde pot, fie să meargă aşa pe datorie, până când vor fi tăiaţi de la raţie. Dacă firma unde lucrează dă faliment, până şi puţinul pe care îl aveau angajaţii se duce pe apa Sâmbetei. Am crede că în străinătate lucrurile stau mai bine, însă nu e nici pe departe aşa. Angajatorii au întârzieri din ce în ce mai mari la plata salariilor, ce ajung până la câteva luni de zile. În Spania, de pildă, dacă firma nu îşi plăteşte angajatul timp de trei luni, acesta este liber să îşi caute de muncă în altă parte, dar şi să îşi recupereze în justiţie drepturile salariale. Cum s-a ajuns aici? La noi lucrurile sunt destul de simple. Ceea ce avem nu este nici pe departe o economie de piaţă. Avem mai degrabă un soi de economie clientelară, în care supravieţuieşte nu cine are cel mai bun management sau cele mai bune şi viabile idei de afaceri, ci mai degrabă cine a reuşit să tragă cele mai bune sfori în politică, astfel încât să pună mâna pe contracte grase, plătite din bani publici. Este motivul pentru care autostrăzile la noi sunt construite în 15 ani, în timp ce la alţii lucrul ăsta se întâmplă în trei ani, este motivul pentru care preţul la combustibil şi la servicii este nejustificat de mare, în condiţiile în care statul nu se implică la modul serios pentru a sancţiona deraierile de la normalitate, iar exemplele pot continua. Toate aceste lucruri au avut un impact devastator asupra populaţiei, care a ajuns doar să supravieţuiască de pe o zi pe alta. Este incredibil cum ceea ce se dorea a fi o democraţie a ajuns să fie doar o porcărie cu tendinţe socialist-comuniste şi clientelare, din care nu ştiu dacă vom reuşi să mai ieşim vreodată. Spun asta pentru că se vede cât de îndârjiţi sunt cei care au reuşit să se agaţe de diverse funcţii publice sau contracte cu statul, iar din locurile lor călduţe nu pot fi scoşi decât cu DNA-ul. Cei ca ei suferă de egocentrism în formă cronică, dar şi de mania grandorii, au impresia că fără ei ţara s-ar duce de râpă, când, în realitate, ei sunt boala care ne macină de ani de zile. Chiar şi când sunt duşi cu cătuşe la puşcărie, unde le este locul, tot îşi păstrează un rânjet zeflemitor în colţul gurii, semn că nu au învăţat nimic din greşeli şi nici nu o vor face vreodată. Tot ce putem spera este ca justiţia să ne scape de ei într-un ritm mai mare decât pot să se reproducă.
