Cine mă cunoaşte ştie că nu am stofă de politician. De ce? Pentru că nu-mi place să acţionez la comandă, fără a trece acţiunea şi prin filtrul gândirii, şi nici să spun altceva decât gândesc. Cam astea ar fi marile mele defecte. Şi tot din aceste motive lucrez în presă şi nu în administraţie, deşi am făcut o facultate de administraţie publică, şi nu oricum: la stat, la zi, în vremurile când se făcea şcoală, nu glumă, cu bursă de merit în toţi anii şi licenţă luată cu brio. Nu spun astea ca să mă laud, ci ca să arăt că n-am trecut ca gâsca prin baltă prin facultate. Am ales presa pentru că administraţia mi se părea la vremea aceea (1999) un câmp de luptă al politicului, în care funcţionărimea e infectată de virusul slugărniciei şi al fricii viscerale de schimbare. A rămas la fel. Să mă scuze onor bugetarii pentru cele spuse. Nu e exclusiv vina lor pentru ceea ce au ajuns. Vor şi ei o pâine... Dar să revin: am ales presa. Unii dintre profesorii din facultate, care lucrau la acea vreme în administraţie, în poziţii de top, m-au felicitat, alţii m-au certat şi alţii m-au privit cu milă sau s-au prefăcut repede că nu mă cunosc. În timp i-am înţeles pe toţi... Dar tot nu regret alegerea făcută.
Nu e uşor să lucrezi în presă. Uneori eşti tratat cu superioritate de nişte neica nimeni ajunşi demnitari pentru că au pupat ghiulul unui tătuc, pentru că şi-au cumpărat locul pe listă sau au şantajat. Alteori eşti tratat cu dispreţ de un lucrător în administraţie (vedeţi că nu am scris funcţionar, pentru că cei mai răi sunt cei din categoria „personal contractual”), care crede că rostul lui în viaţă e să facă pe plac şefului uns politic, nu să slujească populaţia. Nu e uşor nici să-ţi faci meseria corect fără a aduce prejudicii patronului, pentru că, trebuie să recunoaştem, presa e acaparată de moguli, mai mici sau mai mari. Cu cât afacerile patronului de presă sunt mai mari, cu atât organul de presă e mai departe de imparţialitate. Ce să mai spun când e vorba de patron de presă înregimentat politic.. În fine... a fi ziarist în ziua de azi e o luptă continuă pentru existenţă şi verticalitate. O luptă în care mulţi trăiesc doar cât drosophila melanogaster (musculiţa de oţet). Alţii rezistă eroic, dar se aleg cu cicatrici, unele vizibile în comportament şi creaţie, altele invizibile dar la fel de dureroase. Sunt însă şi unii care sunt inoculaţi cu o doză masivă de „je m'en fiche” şi nu le pasă de ce cred alţii despre ei şi despre creaţiile lor. Aceştia se împart în două categorii: cei care se pun pe ei înşişi în pericol exprimând adevăruri dureroase sau făcând dezvăluiri scandaloase şi cei care latră orice şi despre oricine fără pic de preocupare cu privire la adevăr şi deontologie. Fac o plecăciune în faţa celor din prima categorie. Pentru ceilalţi... nici măcar nu merită să scriu ceva. Sper doar ca bietul consumator de media să poată să discearnă şi să nu înghită pe nemestecate tot ce i se serveşte.
Pentru cei care nu au înţeles de ce am scris rândurile de mai sus, spun doar atât: emisiunea „Sinteza zilei” de luni 3 martie 2014 ar trebui să fie material didactic în şcolile de presă, la lecţia de deontologie, ca exemplu negativ. Ce mă surprinde este uşurinţa cu care au privit colegii de breaslă derapajele moderatorului. Dar ce să spun... uneori mă mir şi eu că mă mai surprinde ceva pe lumea asta...
