Cotidianul „Monitorul de Galaţi” împlineşte astăzi 15 ani. Au fost ani grei, de ce să nu recunoaştem... Aproape că nu a fost an în care acest ziar să nu treacă printr-o transformare. Din 1998, de când a apărut prima dată pe piaţă, fiind primul ziar color al gălăţenilor, prin redacţia sa şi prin departamentele administrative au trecut sute de oameni. Unii dintre ei sunt acum prin alte colţuri ale lumii, alţii sunt aici, la doi paşi de noi, şi ne întreabă în fiecare an, pe vremea asta, dacă ne mai amintim de petrecerile aniversare de altădată. Da... până acum vreo cinci ani petrecerile date de Monitorul erau de pomină. Apoi a venit criza şi nimic nu a mai fost ca altădată. Lumea nu mai e ca altădată, presa nu mai e ca altădată...
La începutul lunii a fost serbată Ziua presei, dar nimeni nu a mai organizat nimic, nicio întâlnire, nicio manifestare... Asta după ce trecuse şi 1 aprilie fără a mai fi organizată de ziarişti celebra Zi a politicianului. Zilele trecute, oamenii de presă din Galaţi au fost invitaţi la Cupa presei la pescuit, care altădată era un prilej nemaipomenit să ne mai întâlnim şi să mai discutăm de-ale noastre, de-ale ziariştilor. Eu personal am lucrat în ziua respectivă, dar după ce m-am eliberat am dat o fugă la „Salcâmi”, acolo unde fuseserăm cu toţii invitaţi. M-am bucurat să-i văd pe câţiva dintre colegi, dar... erau atât de puţini... Îi felicit pe curajoşii care au organizat acea întâlnire - Dan Paic, Gicu Caraman, Ticu Ciubotaru... - pentru că, datorită lor, această breaslă pare că nu se destramă. Din păcate, însă, senzaţia că nimic nu mai e ce a fost e tot mai acută.
Trăim vremuri neclare, în care viitorul pare sumbru şi fiecare zi e luată aşa cum e, fără a mai lăsa loc entuziasmului. Dar n-ar trebui să fie aşa. Ar trebui să fremătăm pentru fiecare zi în care suntem citiţi sau priviţi, ar trebui să ne entuziasmeze fiecare material pe care îl scriem şi fiecare dovadă că ceea ce am scris nu a fost degeaba. Unii dintre noi încă mai simt asta.
15 ani... E mult pentru o piaţă care a cunoscut atâtea coborâşuri şi atâtea decăderi...
Eu lucrez la acest ziar de 14 ani şi am ajuns aici la rugămintea regretatei mele surori, Gianina, care a făcut parte din primul colectiv redacţional, cel care a pregătit primul număr al ziarului. Era atât de mândră de acest ziar... m-a rugat să vin măcar pentru câteva luni şi să scriu pe domeniul administraţie publică, unde era un loc liber la acea vreme. Eu terminasem facultatea de profil de numai o săptămână şi visam la un post în administraţia locală, dar mi-am zis că nu-mi strică ceva experienţă căpătată scriind despre acest domeniu. Am venit în redacţia Monitorul şi... n-am mai plecat. De 11 ani conduc această redacţie şi am lucrat cu zeci de ziarişti. Mi-a plăcut ceea ce făceam, altfel nu aş fi rămas. Spuneam la început că nu a fost deloc uşor şi că s-au petrecut multe schimbări la acest ziar. Dacă nu mi-ar fi plăcut, aş fi profitat de oricare dintre aceste schimbări sau etape mai dificile şi aş fi ales altă cale. Faptul că nu am făcut-o e un semn că încă mai cred în ceea ce fac şi în oamenii din jur.
„Să trăiască Monitoru'!” - îmi strigă vecinul Isofache de câte ori mă vede. Asta aş vrea să strig şi eu acum. La mulţi ani, „Monitorul de Galaţi”!
