Mergând pe stradă zi de zi sau conectându-te la orice fel de mass-media ai ocazia să vezi, să citeşti sau să auzi la tot pasul despre tot felul de drame umane, oameni supuşi la umilinţe greu de suportat, oameni care au ajuns să caute un bănuţ mai jos de fundul sacului, oameni care nu mai văd sau nu mai aud, oameni care şi-au pierdut o mână sau un picior sau poate şi mai rău. Cu toate astea, ei merg mai departe, uneori cerând ajutorul aproapelui, alteori încercând cu multă demnitate să se descurce singuri, demonstrându-ne că se poate, că viaţa merită trăită. Aceştia fac parte din categoria luptătorilor, categorie din care mai toţi facem parte, o altă categorie fiind cea a sinucigaşilor, cei care atunci când simt că viaţa a devenit o povară, în egoismul lor, neţinând cont de familia pe care o lasă în urmă, de realizările de o viaţă, aleg calea asta mişelească de a scăpa de greutăţi. Nu o să spun acum că Decebal n-ar fi fost un mare luptător şi că şi-ar fi luat viaţa din laşitate; departe de mine gândul ăsta, el a făcut-o pentru a nu cădea în mâinile romanilor, pentru a scăpa de umilinţele care îl aşteptau la Roma. Parcă aş tinde să-i înţeleg până şi pe cei care s-au sinucis la reforma monetară din 1947 sau la naţionalizarea din 1948, când au pierdut averi fabuloase adunate timp de generaţii şi care s-au văzut deodată săraci, fără a şti să trăiască din muncă. N-am să-i înţeleg niciodată pe cei care se sinucid din dragoste, părăsiţi fiind de fiinţa iubită din vina lor sau nu; nu cred în acea dragoste unică, supremă, fără de care să nu mai poţi trăi. Gestul lui Adrian Năstase (că aici voiam să ajung) m-a dezamăgit, nu mă aşteptam la un om cu nivelul lui de cultură, cu atâtea realizări pe plan profesional, cu o familie reuşită, să dea dovadă de atâta imaturitate doar pentru că a fost nedreptăţit de conducătorii ţării sau de justiţia română. Nu cred că ar fi fost amestecat la Rahova cu delincvenţii de drept comun şi nici nu cred că ar fi executat pedeapsa de doi ani pe muchie. Că a fost un gest de protest nu neagă nimeni, dar dintre atâtea moduri de a protesta l-a ales tocmai pe cel mai imbecil şi cel mai scurt mod de protest, neţinând cont că dincolo de moarte orice protest dispare. Uite, de exemplu, Gigi Becali nu s-a simţit umilit când l-au dus încătuşat, ba chiar a ţinut să protesteze să-l audă toată lumea şi uite că timpul i-a dat dreptate şi că până şi justiţia a admis că e nevinovat. Sau, luaţi-l mai nou pe Sorin Ovidiu Vântu, care în scaun cu rotile fiind a ţinut să-i facă imbecili pe cei care l-au condamnat şi care îşi va vedea de afacerile lui mai departe, beneficiind probabil la închisoare de condiţii pe care mulţi dintre noi cei aflaţi în libertate nu le avem pe acasă. Aşa că, dacă simţi că nu mai poţi ... mai lasă jos şi mergi mai departe către o nouă zi, poate mai plină de soare pe strada ta.
