Esenţa unei societăţi ce se pretinde civilizată o reprezintă cultura şi învăţământul. Ele sunt baza, fundaţia spre o comunitate sănătoasă, dar ce te faci când statul nu are bani să aloce sau, mai rău, nu vrea să dea bani pentru aceste două sectoare atât de importante? Ei bine, ajungi la mâna părinţilor sau a unor sponsori, mai mult sau mai puţin generoşi, pentru a asigura copiilor condiţii de învăţământ decente. Cultura a ajuns aproape inexistentă, iar fenomenul de dinainte de 89, aşa numita rezistenţă prin cultură, a rămas doar un episod de consemnat în documentare. La Festivalul de Comedie din acest an, desfăşurat la Teatrul Dramatic, principalul criteriu de selecţie al trupelor de teatru invitate nu a fost prestaţia actoricească, ci bugetul alocat de Consiliul Local şi Ministerul Culturii. Cu asta cred că am spus totul. Profesorii, cei care pregătesc generaţiile viitoare, nu primesc decât diplome de excelenţă şi mulţumiri pentru întreaga activitate. Cum să faci învăţământ de calitate în asemenea condiţii? Cum să pretinzi, în primul rând, să faci performanţă, când tu pleci acasă la sfârşit de lună cu 800 de lei ca profesor? Sigur, există probleme în ambele sisteme. Te duci la teatru şi te pomeneşti că ai fost păcălit după ce asişti la cu totul altă reprezentaţie decât ce ţi s-a promis. Sunt aşa numite cadre didactice, ce condiţionează trecerea anului şcolar de „mici atenţii” sau meditaţii, o altă formă de a stoarce bani de la părinţi. Nu cred însă că e cazul să generalizăm. Pot spune doar care este rezultatul principiului „se poate şi fără învăţătură şi cultură”. Îl vedem zilnic pe stradă, când lumea scuipă şi mănâncă seminţe ca la stadion, îl vedem în trafic, unde o semnalizare greşită sau o pornire întârziată te poate băga în spital, dacă ai ghinionul să dai peste o ceafă lată, îl vedem la instituţii, unde funcţionarii se comportă de parcă ne-ar face un serviciu, când, de fapt, sunt plătiţi să fie la dispoziţia noastră. Dar cel mai rău ne afectează în relaţiile contractuale, unde, de obicei, cuvântul partenerului de afaceri ar fi trebuit să fie de ajuns, aşa cum se întâmplă în restul Europei. Când aud însă de români, e nevoie de garanţii imobiliare pentru a-i determina să semneze contractul şi, chiar şi aşa, nu vor fi siguri de buna credinţă a celui cu care fac afaceri decât după trecerea unor ani buni. Aici am ajuns, iar pentru a schimba lucrurile va fi nevoie de 10, dacă nu 20 de ani de efort susţinut. Dar pentru a face asta ne trebuie oameni pe măsură, iar acest lucru nu se poate face decât prin învăţământ şi cultură. Ce poţi pretinde de la un om cu bani care crede că „Nebuna din Chaillot” este o casă de toleranţă? Ãsta este nivelul actual, fie că ne place sau nu, fie că recunoaştem sau nu. Atât timp cât puterea politică şi financiară în România va fi deţinută de oameni profund imorali, pentru care cultura şi învăţământul sunt un moft, ce trebuie satisfăcut doar pentru a da bine la Bruxelles, nu putem spera la un viitor mai bun.
