O piesă de teatru văzută în weekend m-a făcut să mă gândesc la copilăria pe care am avut-o noi, cei care am crescut în anii '90, dar şi a celor care şi-au trăit anii de joacă înainte de Revoluţie. Ce fain mai era! Toată ziua afară cu prietenii de la bloc, dacă prindeam o minge o spărgeam de porţiile garajului şi driblam până nu mai puteam bătătorul de covor. Când ieşeam de la şcoală aruncam uniformele şi încingeam o miuţă sau ne jucam „de-a v-aţi ascunselea”, iar mama îşi punea mâinile în cap când îmi vedea pantalonii plini de praf. Vara ne băteam cu apă, jucam „sticluţa cu otravă” sau ne făceam puşti din ţevi şi foloseam cornete pe post de muniţie. Rupeam zeci de caiete numai că să putem începe vânătoarea. Nebuni din fire, mai puneam în vârful cornetelor bolduri pentru a trage după ”inamici”. Iarna turnam apă ca să facem derdeluşuri sau foloseam scările de la stadionul Dunărea pe post de pârtie pentru săniile noastre.
Eram zeci de copii din toate cartierele, stăteam până se întuneca, nu ţineam cont de frig sau de faptul că eram uzi din cap până în picioare. Ce vremuri!
De atunci şi până acum, multe s-au schimbat. Copiii au uitat să îşi trăiască viaţa!
Mă uit de la geam cum părinţii îşi aşteaptă odraslele cu maşini trase până la poarta şcolii, probabil ar fi capabil să îi urce în maşină direct din clasă, iar curtea şcolii rămâne pustie. Anul acesta am avut zăpadă din plin, dar bucuria copiilor nu s-a simţit. Fără sănii, fără derdeluşuri, fără om de zăpadă... nimic.
Mergând pe stradă, aud o puştoaică vorbind la telefon: ”Auzi, fată... m-am băgat în seamă cu ală, aşa, la vrăjeală. Hai, vii?!... Mai vin nişte tipi... ”. Fata nu avea 14 ani.
Culmea este că piesa de teatru de care spuneam la începutul acestui editorial, pe care am văzut-o în weekend, vorbea despre debusolarea unei copile care nu îşi ştia rolul într-o societate în care nimeni nu mai dă doi bani pe cel de lângă noi. Ne creştem copiii greşit, îi aruncăm prea devreme în faţa calculatorului şi plecăm să ne vedem de problemele noastre. Nu mai ştim să-i ascultăm şi iau decizii pripite ,care îi vor costa viitorul. Din păcate, generaţiile care vin sunt aruncate în războiul supravieţuirii fără să se bucure de copilărie, pentru că noi, cei care trebuie să le arătăm opţiunile în viaţă, am devenit egoişti. Preferăm să îi punem în faţa televizorului sau a laptopului ca să nu ne mai doară capul, în loc să stăm cu ei, să ne jucăm, să vorbim şi să îi împingem să îşi trăiască viaţa de copil.
Vă mai aduceţi aminte năzbâtiile făcute când eraţi mici? V-aţi întrebat vreodată dacă şi copilul vostru ştie ce înseamnă copilărie?
