Citind acum câteva săptămâni o analiză privind audienţa ziarelor româneşti în ultima perioadă am constatat cu stupoare că pe primele trei locuri se situează cele trei cotidiene aşa-zis mondene: Click, Cancan şi Libertatea. De ani de zile se discută despre presa de scandal din România - pentru că vorbim de subiecte de scandal, nu de mondenităţi - şi despre cât dintre subiectele abordate se fabrică în redacţii şi cât e adevăr în cele relatate. Cu toţii „gustăm” subiectele de acest gen, mai mult sau mai puţin. În privinţa credibilităţii... fiecare ia de bun ce crede el că merită. N-am scris subiecte mondene şi nu cred că m-ar interesa acest domeniu, numai că viaţa te mai pune şi în situaţii pe care nu ţi le doreşti. Mă refer la incidentul de sâmbătă seară de pe scena Teatrului Dramatic. Dar să o iau cu începutul...
Am mers la teatru ca orice om. Nu m-a atras în mod deosebit distribuţia, deşi lumea când aude de Bendeac intră în fibrilaţii. Nu sunt fan Bendeac, mărturisesc, deşi are talent cu carul. Prefer, însă, oricând, actori gen Maia Morgenstern, Ion Dichiseanu, George Mihăiţă... o listă imensă. Era, totuşi, sâmbătă seară şi nu aveam nimic altceva în plan. Piesa a început cu o întârziere infimă, ceea ce e de apreciat. Actorii erau la înălţime. Scenariul nu m-a impresionat în mod deosebit, semn că vizionarea acestui spectacol avea şanse puţine să-mi rămână în memorie prea multă vreme. Vă spun sincer că şi acum îmi amintesc scene şi replici din piese pe care le-am văzut acum peste 25 de ani pe scena Dramaticului gălăţean. Un exemplu: „Uite tata, nu e tata”. Nu ştiu câţi ani au trecut de atunci... mulţi, oricum. „Crimă la Howard & Johnson” nu a fost o piesă rea, dar mi s-a părut uşurică. Spre sfârşitul primului act s-a întâmplat... întâmplarea. Am scris despre asta în ziar şi am relatat pe cât de fidel am putut incidentul în cauză. Fără patimă. Patima am „inoculat-o” la finalul relatării, când mi-am exprimat indignarea pentru faptul că iar i se duce Galaţiului faima de oraş unde orice e posibil. Pe scut, lucrurile au decurs aşa: un tânăr bine îmbrăcat a intrat în scenă, prin culise, escaladând „fereastra camerei de hotel” ce făcea parte din decor. Nu a ameninţat, ci a început să joace teatru, dialogând cu cei trei actori. A spus că el e „Dumnezeu”. Da, asta e de natură să te sperie. Cel mai speriat a fost, se pare, Bendeac, pentru că el a fost primul care s-a repezit pe uşa din decor care dădea, bineînţeles, în culise. Din urma lui a mers colega sa de scenă, care în acel moment era îmbrăcată provocator. Intrusul i-a urmat la scut timp. Cel de-al treilea actor, care era şi regizor, a rămas pe scenă şi a dialogat cu publicul pe marginea incidentului preţ de un minut-două, apoi a mers în culise pentru a se asugura că totul e OK şi a revenit pentru a-şi cere scuze (?!) şi pentru a solicita un răgaz de două minute pentru a începe actul al doilea. Cred că nici nu a durat două minute şi actorii erau în scenă, unde au „prestat” exemplar până la final.
Dilema mea: de unde până unde atâta tam-tam în presa de scandal cu Bendeac pe post de victimă? A fost primul care a fugit, lăsându-şi colegii în urmă! Se pare, însă, că cei de la PR ştiu cum să-şi facă treaba. S-a exagerat vădit. Vai, Bendeac a vrut să renunţe la toate spectacolele din ţară! S-a simţit ameninţat şi a cerut escortă! El şi numai el, în toată presa tabloidă. Chestii provocate printr-o „nevinovată” postare pe blog.
