E clar că, din punct de vedere legal, nu se mai poate face nimic: legea ce permite eutansierea animalelor fără stăpân neadoptate nu poate să dispară ca şi cu nu ar fi fost. La ora la care am scris aceste rânduri mai erau doar doi paşi de făcut: promulgarea legii de către preşedintele României şi publicarea ei în Monitorul Oficial. Preşedintele s-a autopronunţat, declarând că, dacă CCR spune că nu există probleme de constituţionalitate, va promulga legea. Nu mai poate da înapoi decât dacă va da dovadă de o doză imensă de populism, care va avea efecte devastatoare asupra viitorului său politic.
Acum zarurile sunt aruncate. Ce urmează este să găsim portiţe pentru evitarea unui masacru.
Să vă spun drept, deşi sunt mare iubitoare de animale, mi s-au părut penibile manifestările de jale ale celor aflaţi ieri în faţa CCR. „Iubitorii de animale fac circ”, titra un post de televiziune care e din ce în ce mai manelizat. Din păcate, de această dată avea dreptate. Există alte căi de a lupta pentru viaţa unui câine şi, aparent, sunt mulţi cei care vor să se implice. Atunci... problema e ca şi rezolvată. Sau nu?!
Am mai scris despre asta, dar nu e bai dacă mă repet, ca să mă fac înţeleasă: am avut trei câini în apartament, în timp. O să vă spun pe scurt povestea lor, ca să vedeţi că întotdeauna există soluţii pentru un câine iubit dar de care, din diverse motive, nu te mai poţi ocupa. Primul câine era alb şi pufos, dar nu de rasă pură. L-a vrut băiatul meu când avea vreo doi ani şi am considerat că un animal de companie va contribui la formarea lui ca om. Aşa a fost. Peste un an, însă, când l-am dat pe băiat la grădiniţă, animalul a început să se simtă singur, aşa că am decis cu toţii că e mai bine să-l ducem la bunici, la ţară, unde deja era iubit. Pe drum, am făcut un popas la Tecuci, pe o stradă de lângă piaţă. Am scos căţelul să se plimbe puţin şi atunci s-a apropiat de noi o femeie care a început să plângă în timp ce îl mângâia, spunându-ne că a avut şi ea unul exact la fel şi numai ce murise. Stătea chiar acolo, la vreo două case, şi a insistat să ne arate locuşorul amenajat pentru căţelul său, care era acum pustiu. A zis că ne-ar da orice dacă am vrea să-i dăm ei căţelul iar fiul meu a zis că lui Boby i-ar plăcea şi i l-a dat femeii fără rezerve. Al doilea căţel a ajuns la noi ceva mai târziu, adus special pentru a-l duce la ţară soacrei mele, care îşi dorea un animal precum Boby. Aşa a intrat în viaţa noastră Bobiţă, un pitic roşcat care a plecat greu din casa noastră, pentru că era un lipicios. Ulterior soacra mea l-a iubit enorm. Peste ani, fiul meu, deja adolescent, mi-a adus un pui de Amstaff. O dulceaţă de căţel, care dormea în pumnul meu. Când a crescut, peste câteva luni, iar fiul meu a trebuit să reînceapă şcoala, câinele a devenit posesiv şi răzbunător la fiecare plecare, aşa încât tot fiul meu a fost cel care a căutat un alt cămin pentru câine, la vila unui prieten.
Iubesc animalele. Iubesc maidanezii, în ciuda faptului că am fost muşcată de două ori şi atacată încă de câteva ori de haite din Galaţi. Nu sunt răzbunătoare. Ba, mai mult, mi se rupe inima la gândul că un animal poate fi ucis. Dar, oameni, buni, legea permite implicarea în salvarea maidanezilor! Puteţi să adoptaţi, dacă aveţi posibilităţile materiale, timpul şi spaţiul necesare pentru a avea grijă aşa cum trebuie de un animal, sau puteţi să contribuiţi (financiar sau prin acţiuni de voluntariat) la ajutorarea fundaţiilor care se ocupă de aşa ceva. Nu faceţi nimic dacă doar ţipaţi că iubiţi animalele dar nu faceţi nimic să o arătaţi.
