Mă tot uit (recunosc, de multe ori cu plăcere, nu de alta, dar sunt un gurmand) mai pe la toate emisiunile astea pe unde ni se prezintă tot felul de mâncăruri, care mai de care mai sofisticate, care de care mai cu moţ sau cu denumiri de nici nu mai ştii de unde provin. Chestia e că şi dacă te uiţi pe internet pe la reţete, mai peste tot găseşti tot felul de reţete care după ce ai citit necesarul de alimente te laşi păgubaş, nu de alta dar mai pe la toate preţurile depăşesc cu mult buzunarul unei gospodine obişnuite. Uite aşa, încet-încet, auzi mai puţin de neaoşa plăcintă cu brânză, de poale-n brâu, de colţunaşi, de minciunele, de plăcinta cu mere sau de găluştele cu prune de pe vremea bunicii. Mai toată lumea ”bună” se lăfăie acum cu tiramisu, care neapărat trebuie făcută cu mascarpone, choux a la creme, chestii de ţi se plimbă limba-n gură, care costă de-ţi rup punga şi care nici măcar nu se compară la gust cu ce găteau bunicile noastre cu bani puţini. Cât despre alte feluri de mâncare, ce să mai vorbim, bine că deştepţii ăia de la conducerea UE s-au lăsat înduplecaţi şi ne-au lăsat să ne vedem de micii noştri cu bicarbonat, cred că au apucat şi ei să-i guste prin multele lor vacanţe petrecute pe plaiurile româneşti. Numai că mă uitam şi eu pe la cireaşa aia de pe sticlă şi tot n-am înţeles de ce o salată trebuie musai să aibă ori somon (care numai peşte românesc nu-i), ori anşoa (adică nişte ţâri de prin Marea Neagră sau, mai nou, importaţi de prin străinătăţuri), oleacă de avocado, nişte sparanghel, ruccola, varză de Bruxeless, ghimbir sau cine mai ştie ce minunăţii de te cruceşti auzindu-i pe aşa-zişii bucătari de ocazie (care, fie vorba între noi, habar n-au ce fac, ce gătesc sau nici măcar nu fac ei). Adică ce, salata noastră verde nu mai e bună, varza românească ne stă în gât, hamsiii nu ne mai plac sau unde naiba mai găseşti prin lume un crap sau o ştiucă mai dulce ca pe la noi? Chestia e că mă uitam şi prin pescăriile noastre şi dacă nu stai bine la portofel, te cam laşi păgubaş şi de peştele nostru care nici pe departe nu se mai compară la preţ cu peştele de pe vremea copilăriei. Nu de alta, îmi povestea mama că prin anii '70 cumpăra un calcan cu vreo 16 lei pe care abia îl căra acasă, ceea ce, actualizând banii la vremea noastră nu cred că mai poţi face în zilele noastre, mai ales că aşa ceva nu mai găseşti decât prin supermarket-uri. Nu că mi-ar fi dor de vremurile de altădată, nici de cozile la care stăteau părinţii cu noaptea în cap pentru tacâmuri sau pentru câte un pui amărât congelat, numai că înclin să dau dreptate celui care ne-a avertizat imediat după revoluţie că va veni vremea când ne vor curge balele pe lângă galantare şi nu vom avea bani să cumpărăm mai nimic. Când ai un salariu de 6-7 sute de lei pe lună, nu cred că îţi mai arde de tiramisu sau de somon la grătar. Aşa că, poftă bună oameni buni, care şi cum puteţi!
