Românul nu respectă legea decât dacă ştie că va ajunge la răcoare pentru încălcarea ei. Chiar şi aşa, tentaţia este prea mare, astfel că fiecare se descurcă cum poate ca să îşi facă parte, dar să se bucure în continuare şi de libertate. Acest lucru nu se vede mai bine decât în instituţiile publice, unde parveniţii numiţi politic împart caşcavalul, de multe ori după bunul plac. Curtea de Conturi este singura structură care a reuşit în ultimii ani să ţină în lesă aceste porniri, fie că era vorba de sporuri pentru angajaţi sau prime sau alte bonificaţii date pe lângă lege. Este de-a dreptul hilar cum după mai bine de 20 de ani de democraţie aceste personaje numite politic continuă să creadă, în dobitocia lor, că odată aleşi într-o funcţie publică, se pot comporta ca pe propria tarla. Dau afară după cum s-au trezit dimineaţa, aplică sancţiuni după ureche şi lista poate continua. Ceea ce majoritatea dintre noi ştie este că alegerea lor este de mult ori o simplă formalitate, ţinând cont că procentul de participare la vot nu depăşeşte de multe ori 25-30%, iar cei care îi votează sunt, de cele mai multe ori, doar simpatizanţii propriei formaţiuni politice. Ei nu reprezintă majoritatea, ci se erijează în reprezentanţii acesteia, iar rezultatele se văd mai mult decât ne-am dori. Sute de procese sunt deschise anual doar de către angajaţii sancţionaţi sau concediaţi în mod nelegal, iar reîncadrarea lor presupune nu numai plata salariilor de la momentul plecării, dar şi daune morale. Credeţi că şefii numiţi politic plătesc oalele sparte din propriile buzunare? Nici vorbă. Tot contribuabilii sunt luaţi de proşti şi ajung să acopere toate aceste tâmpenii. Toţi fug de o lege a răspunderii, ca şi magistraţii, pentru că nu ar mai avea cum să ascundă gafele comise în exercitarea funcţiei sau hotărârile nelegale, terminate cu procese la CEDO. Ca de obicei, vom face paşi în direcţia corectă abia după ce Uniunea Europeană ne va impune acest lucru, aşa că mai avem de aşteptat.
Ne întrebăm de ani de zile de ce economia noastră nu se mişcă, măcar la 10% din capacitatea celorlalte economii europene. Răspunsul este simplu şi vine tot din zona politică. Contractele publice sunt atribuite doar celor care cotizează la partid, iar cei care ar putea face treabă bună sunt obligaţi să se mulţumească cu firmiturile, dacă nu cumva dau faliment. Treaba se face astfel de mântuială, pentru că lucrările propriu-zise sunt subcontractate de câştigătorii aşa ziselor licitaţii, deşi se ştia foarte bine că nu au echipamentele şi nici calificarea necesară pentru a putea participa măcar la licitaţii. Cel mai bun exemplu este calitatea execrabilă a asfaltului, fie că vorbim de drumurile din oraş, cele judeţene sau naţionale. Am ajuns astfel într-o situaţie aproape imposibilă într-o democraţie. Sistemul electoral nu ne oferă reîmprospătarea clasei politice şi aducerea în prim plan a specialiştilor, iar zona privată este la cheremul jocurilor de interese ale personajelor politice, ceea ce îi împiedică dezvoltarea pe termen mediu şi lung.
